Crescând, Iorgu începu să se aventureze către dughenele din vecini sau pe străzile dinspre centru, unde mergea pentru a asculta valsurile muzicei lui Iacobschitz din Grădina Publică și, când avea cu ce, să-și cumpere bragă și siropuri de vișine ori de mere, o delicateță la care copiii visau întotdeauna. Alteori, o lua spre nord, pe Câmpul Poștei, unde aveau loc bâlciurile și iarmaroacele, sau către răsărit, spre apa Bistriței, la scăldat, cu prietenii, pe care îi uimea cu salturile lui de pe podul improvizat și cu scufundările meșteșugite, fiindcă-și ținea cel mai bine respirația sub apă, apărând unde nu te așteptai, spre invidia celorlalți, care și-ar fi dorit să înoate așa bine cum o făcea zvârluga negustorului Vasiliu.
Dar câte nu-s de descoperit la vârsta asta? Și câte nu se pot întâmpla? Iorguț pățise una de pomină. Plecase cu Grigoriță Tabacaru, vărul mai mare, și cu frații Marcus, din vecini. Plouase câteva zile și abia așteptau să poată ieși la joacă. Ajunși în dreptul catedralei Sfântul Nicolae, cotiră spre Strada Mare, dar n-apucară să treacă de partea cealaltă că Iorgu rămase înfipt în noroiul moale din care nu se mai putea desprinde, spre hazul trecătorilor. Era o clisă groasă, amestecată cu balegă și gunoaie. Noroc de căpitanul Pandele, care trecea călare, în drum spre regiment. Din goana calului, el îl smulse pe copil din ciorbă, cum o denumise un gazetar hâtru, punându-l la loc uscat și ferit. Papucii îi rămaseră însă în glodul care îi ajungea până aproape de genunchi și lumea se amuză zile în șir de pățanie.
‒ Mei Iorguț, cum te duci tu acasa la tatăl tău așe, fere papuci? întrebase candid belferul Samuel, căutând parcă o rezolvare dilemei.
Dacă în centru era așa, periferia rămăsese rurală de-a dreptul, cu ulicioare lutoase și cu maghernițe meschine, în curțile cărora se îngrămădeau oameni și orătănii. Cârduri de gâște sau găini ciugulind prin șanțuri, câini vagabonzi și porci scărpinându-se de copaci, căruțe cu vite și cai, oameni meșterind una, alta. Bordeie de lut în furci sau din chirpici, cele mai multe nespoite, cu acoperișuri sparte de ploi, cu garduri din scânduri improvizate, una da și două ba, cu portițe parcă ieșite din țâțâni și geamuri bicisnice, în care lumina abia dacă se strecura. Vara mai era cum era, se mai adăposteau de zăpușeală, își mai ostoiau nădușelile la cișmele și la umbra copacilor numeroși. Însă iarna era cumplit. Se încălzeau cum puteau, arzând în sobele și godinele improvizate ce prindeau. Fuseseră geruri nemiloase, când puneau pe foc orice: coceni și ciocălăi, scânduri de prin garduri, ba chiar și cârpe de prin lăzile de zestre. Unii făceau tizic, însă nu era prea plăcut, fiindcă bălegarul ăla uscat mirosea de nu puteai respira, dar măcar te mai dezmorțeai cât să nu te găsească vecinii sloi în casă, cum se întâmplase cu țața Vasilca, din Cremenea. Bătrână și beteagă de un picior, băuse de cu seară tot rachiul din sticlă și se băgase în pat, acoperindu-se cu niște capete de țol. Nu se mai trezise să arunce pe foc te miri ce. Au descoperit-o încovrigată, după vreo două zile, când au băgat de seamă că nu mai iese prin curte și s-au alarmat vecinii. Abia au putut-o târî din pat, că era sloi. I-au făcut cele creștinești, punând mână de la mână pentru sufletul sărmanei, care murise ca un câine și nici n-avea cine s-o îngroape…
Însă nimic nu era mai rău ca toamnele târzii, când ploua cu nemiluita și umezeala se strecura în case, prelingându-se pe pereți și mușcând din plămânii celor mai șubrezi, care se-mbolnăveau de oftică și tușeau întruna, tratându-se cu tot soiul de hapuri, după cum auziseră ei din bătrâni… Cei mai expuși erau copiii, care se îngrămădeau prin bordeiele fără dușumele, călcând desculți pe lutul cel rece și umed, fără ca nimeni să le poarte de grijă, fiindcă părinții nu pridideau cu băutura. Se obișnuiseră așa și trăiau laolaltă, cu cățel și purcel, câte șapte, opt sau chiar zece în odăițe meschine, cu geamuri sparte, pe care le mai cârpeau cu ce puteau să nu intre ploaia de-a dreptul. Și se rugau să vină odată primăvara să scape și ei la larg și să se prăjească la soare, chit că aveau să-și blesteme iar zilele din cauza căldurii, că tot e mai bună decât frigul care-ți intră în oase și nu te mai slăbește.
Bătând mahalalele și scăldându-se prin smârcurile Bistriței, într-o bună zi se treziră cu Iorgu plângându-se de dureri de cap și vărsând tot ce mânca. De fapt, numai bună nu era, dar ce să-i faci, că așa e vorba, într-o bună zi, și n-ai cum să-i spui altfel, oricât te-ai căzni, fiindcă limba română are chichirezul ei și, dacă oamenii i-au spus așa, cine ești tu să zici altfel, că trebui să ții cont de niște lucruri, că n-ai să te așezi tu împotrivă doar pentru că ziua aceea nu a fost chiar bună pentru un copil care, dacă e s-o recunoaștem, n-avea nicio vină, că, na, ce copil nu se dă în vânt după scăldat și cui nu-i place să se răcorească într-o zi zădufoasă, sărind huștiuluc de pe mal, și cine să mai țină cont că apa era murdară ori că puteai da de vreun buștean ori de vreun hoit de câine, ori că unii se înecaseră, trași la fund de curenți… Oamenii se scaldă dintotdeauna, de când îi lumea asta și pământul, și n-ai ce să-i faci, că doar n-ai să stai să înduri fiindcă un bezmetic se aventurase cine știe unde și fusese tras la fund de curenți…
Degeaba scriseseră ziarele, avertizând cetățenii asupra murdăriei. Degeaba dăduse primăria regulamente de igienă, afișate pe la răspântii. Cine să le citească?! Ce igienă?! Era un cuvânt nou și-l priveau cu mirare, cum privesc țăranii un venetic pripășit în satul lor. Se mirau cât se mirau, după care ridicau din umeri și cam atât, aruncând mai departe gunoaiele în șanțuri sau pe maidane. Fabricile, mai ales cele de pielărie, făceau ravagii. Dubitul era rudimentar, prin tratarea cu tot felul de substanțe chimice, iar resturile treceau, printr-un canal de lemn, direct în Bistrița. Și tot acolo, chiar pe malul apei, era zalhanaua târgului, unde erau sacrificate sute de animalele, vite, porci sau oi, care înroșeau apa cu sângele lor, emanând mirosuri greu de suportat.
Îngrijorați de starea băiatului, chemară medicul comunei, pe domnul Adam. Febră palustră fu diagnosticul. Rece și sec, ca o sentință. „E o boală nouă”, le explică el, doct, recomandându-le câteva medicamente de la Farmacia Stâncă. Însă degeaba… Copilul se simțea tot mai rău și doar Pachia îi dădu de capăt, tratându-l cu leacuri băbești, pe care le știa de la o țigancă-doftoroaie de pe moșie. Pregăti iute un amestec de chinină, foi de țintaură și revent, pe care îl puse la macerat în vin negru, câteva ceasuri, după care îl strecură prin tifon și îi dădu să bea o jumătate de ulcică, pe care i-o turnară pe gât, cu chiu cu vai, fiindcă băiatul abia respira. Nu după multă vreme, Iorguț căzu într-un somn greu, speriind-o strașnic pe Zoe, care se frământa neputincioasă, temându-se de ce-i mai rău.
‒ E normal, mamă, o liniști bătrâna. Lucrează vinul. Vor începe acușica și buruienile.
Așa fu. Leacul se răspândi în trupul chinuit de boală și apărură semne de înzdrăvenire. Trezit după câteva ceasuri, copilul ceru apă și bău lacom, ca lovit de arșiță. Apoi vru de mâncare. Borș cu perișoare… Iar Buia se execută bucuroasă, zâmbind pentru prima oară după zile negre, apăsătoare.
Iar după ce se întremă, bunica îl luă cu ea la țară. Acolo, copilul zburdă în voia cea bună, bucuros că scăpase de școală. Bogdăneștii îi priiră. Printre argații și țăranii care roboteau pe moșie, se simțea în largul lui. Își găsi prieteni de joacă, cu care cutreieră câmpurile nesfârșite sau pădurile din preajmă. Când veni să îl vadă, Zoe îl găsi schimbat și se plânse că i s-a sălbăticit băiatul. Ars de soare și de vânt, cu părul vâlvoi, Iorguțul ei era de nerecunoscut. Plecase palid, cu fața suptă de boală, și acum era vioi, un țărănuș în toată regula, ciufulit și rumen, cu ochi albaștri, care îi sclipeau veseli. Îl lăsară acolo peste vară, însă în toamnă îl întoarseră acasă ca să-l dea la școală. Pierduse deja doi ani…
5.
‒ Șinzăși di bani tura, șinzăși di bani tura! Haidi, băieti, haidi, și ti tot codești atâta? Urcă mai repidi că-ncurși lumea!
Nici nu-și dădu seama când se trezi pe băncuța de lemn. Bănuțul trecu în mâna butucănoasă a bărbatului care continua să strige din toți rărunchii:
‒ Luuume, luuume! Hai la dulap! Hai la dulap! Vindecă de gălbinare și ajută fata mare!!! Numa’ șinzăci di bani tura, nu mai sta șî căsca gura!
Iar lumea se îngrămădea, atrasă nu doar de îndemnurile zdrahonului care învârtea roata din lemn, ajutat de trei tovarăși, ci și de țipetele amestecate cu râsete ale celor din dulap, care băteau aerul cu mâinile ca niște păsări căznindu-se parcă să iasă dintr-o colivie uriașă. Se veseleau nevoie mare, strigându-și cunoscuții de jos, însă erau și unii care cădeau într-o muțenie vecină cu spaima, de care se făcea mare haz când coborau amețiți și cu fețele palide. Se mai întâmpla chiar ca vreunul, nedeprins cu înălțimea, să verse de-a dreptul, mai ales dacă băuse vârtos înainte. Era scos din mulțime cu huiduieli și cu glume deocheate și totul o lua de la capăt, cu alți curioși, fiindcă roata nu contenea să-și urmeze mișcarea decât atunci când se împlinea sorocul celor câteva minute pentru care plăteai. De câte ori nu se întâmplase ca zdrahonul să-i scurteze sau să li se pară oamenilor că e prea puțin, iar cei mai îndrăzneți protestau, cerându-i socoteală, să-i mai dea măcar o tură, că pe cei dinainte i-a dat mai mult, și nu-i drept, ce? ei nu plătiseră la fel, ori poate că ei erau mai proști? Iar zdrahonul n-avea încotro și făcea semn tovarășilor să se mai opintească o dată, fiindcă n-avea chef de harță, prefera să-i mai învârtă o tură, chiar două, și să le închidă gura decât să se certe cu ei. Când vreunul, de bună seamă beat, întrecea măsura, schimba foaia. Îl punea la pământ repede, cu pumnii săi ca două baroase, umplându-l de sânge, lumea țipa înspăimântată, unii chemau sergentul, alții veneau cu tovarăși să se răzbune… Dar nu se-ntâmpla mare brânză, că așa e unde sunt oameni mulți, se mai aruncă vorbe proaste, se mai înghiontesc și unii s-aprind prea ușor, din te miri ce… Ș-apoi se răcoreau și unii și alții, cei bătuți strigând în gura mare că n-a fost luptă cinstită și c-or să-și facă ei dreptate, cei triumfători, pășind parcă mai apăsat, știindu-se priviți cu un amestec de teamă și respect. Însă zdrahonului nu-i trebuia scandal și n-avea nimic de dovedit nimănui, fiindcă asta însemna timp pierdut și parale mai puține. Iar el trebuia să-și umple chimirul că doar avea de uns nu doar vardistul, ci și funcționarii primăriei, care eliberau autorizația și care erau lacomi, știind că ăla era momentul lor… Așa că dulapul se-nvârtea întruna, sub privirile oamenilor, care se-mbulzeau nerăbdători să le vină rândul.
Și nu doar dulapul se învârtea, când mai repede, când mai lin, după cât își încordau puterile ajutoarele zdrahonului, ci și oamenii de pe margine, care se prinseseră într-o horă chiar acolo, fiindcă un taraf se instalase la mică distanță, umplând Câmpul Poștii cu ritmurile „horei cu scrânciob”, pe care o știau cu toții și care era cântată de zeci de ori de-a lungul zilei, ba din inițiativa lăutarilor, ba la cererea celor care le venea cheful de joc și care se tot rugau de ei:
‒ Hai, bă, Drăgoiule, mai zi-o o dată, mânca-te-ar ciorile să te mănânce! Că frumoasă mai e!
‒ Cântați, mă, fire-ați ai dracu cu muzica voastră!, săreau și alții cu gura pe ei și țiganii trebuiau să se conformeze, fiindcă altfel riscau să se aleagă cu instrumentele sparte și urcați prin copaci, cum li se mai întâmplase pe la nunți și chefuri, unde se găsea totdeauna câte un îndrăcit care se lega, din senin, de viața lor, amenințându-i și înjurându-i, de mamă sau de morți, după cum îi venea la gură. Câți Hristoși și câte anafuri nu auziseră ei și câte nu pătimiseră… Dar se învățaseră cu viața asta, că alta n-aveau și asta era tot ce știau: să cânte. Furau lăutăria, învârtindu-se printre cei mari și pândindu-i cum ciupesc coardele viorii și ale cobzei sau ale țambalului atârnat pe după gât. Abia așteptau să pună mâna pe vreun instrument și să-l încerce și ei, chit că-i așteptau sudalmele. Se căleau pentru viață, că viața de lăutar are bucuriile și necazurile ei, că oamenii acu te scuipă și te înjură, acu-ți toarnă băutură și-ți bagă banii în buzunar, cântând de mama focului, că sufletul omului e plin de dureri și de doruri neștiute… De aia se aciuaseră acolo, lângă dulap, știind că n-are să le meargă rău în acele zile, când tot Bacăul se aduna pe Câmpul Poștii, unde se ținea, din bătrâni, iarmarocul de Sfinții Petru și Pavel. Venea lumea de pe lume, din centru și din mahalale și din satele dimprejur, cale de kilometri întregi, fiindcă ce prilej mai bun puteai găsi ca să-ți desfaci marfa, să târguiești una-alta, să întâlnești cunoscuți și să mai schimbi două vorbe sau, pur și simplu, să caști gura, cu mâinile în buzunare, căci la buzunare se cuvenea să fii cu băgare de seamă, fiindcă se fripseseră destui naivi, care se treziseră cu fundul trăiștii tăiat ori cu bocceluțele, unde legaseră paraua cu zece noduri, dispărute. Ș-apoi degeaba se tânguiau amar ori îi implorau pe vardiști să-i ajute… Lumea râdea și trecea mai departe, că așa e la târg și cine nu cască ochii, cască punga, ce? ei nu știau că e plin de hoți și de pungași?!
Dar ce nu găseai la iarmaroc? Țărănci cu oale și castroane, mături împletite și târnuri, găini și rațe, ouă și mălai, murături și dulcețuri, compoturi și siropuri, munteni cu brânză și păstrăvi în cergă, sumane și nădragi, fote și cămeși, bulgari cu legume, sacagii, bragagii, turci cu iaurturi, salepuri și șervet, tarabe improvizate cu mititei și fleici sfârâinde, „Hai la mici cu muștărel și rachiu un păhărel!”, „Vinișor de Odobești, ca la noi nu mai găsești!”, „Cârnăței și mititei, pentru fete și flăcăi!” Mirosul amețitor de grătar, amestecat cu fumul cărbunilor și cu praful care se ridica în straturi subțiri, ca niște covoare plutitoare în lumina strălucitoare a soarelui fierbinte de iunie, îi zăpăcea, dându-le o senzație de sfârșeală, pe care o trăiau din plin, bucurându-se cu o bucurie neclară. Și cum să nu te bucuri, când acolo erau circul de varietăți, menajeria lui Eduard Braun, acrobații gimnaști, femeia cu barbă și femeia-sirenă, bărbatul de oțel, renumitul magician Zuzek, pușca americană fără pierdere, flașneta cu papagal cu zodii, păpușeria de la Paris, dioramele, fonograful Edison, tombole cu toate numerile câștigătoare, „Ciocul și norocul”, „Uite bobul, care-i bobul?” sau „Unde-i cuiul și care-i cureaua?”, care-i ușurau pe naivi de gologani, promițându-le minunății nemaivăzute și nemaiauzite. Era raiul pontagiilor și al borfașilor, al hoților de buzunare și al cerșetorilor, sub privirile înțelegătoare ale sergenților de stradă, care-și plimbau uniforma plini de dignitate, poposind ici, colo, mai abitir pe unde știau că nu le picase încă nimic.
Iorgu se trezi în aer, deasupra acestei mulțimi, într-un vârtej care-l făcu să se chircească pe lemnul băncuței. Se obișnui însă repede și privi panorama care i se deschidea înaintea ochilor. De sus, avea priveliștea întregului târg, cu turlele câtorva biserici, clădirile impunătoare ale liceului și ale Palatului Administrativ și cu moara Calmanovici, în curtea căreia se găsea și turnul de supraveghere al pompierilor. În zare, se profilau dealurile Măgurii și codrii Hemeiușului, iar de jur împrejur, case pipernicite, ca niște cutii de chibrituri risipite de un uriaș neglijent, care se distrase aruncându-le ici-colo, la voia întâmplării. Din rotirea neîncetată a dulapului, lumea se vedea altfel, pierzându-și contururile, care deveneau tot mai neclare, până când, amețit de-a binelea, se trezi coborât de zdrahonul care făcea loc altora, care așteptau nerăbdători să le vină rândul:
‒ Haidi, haidi, băiețele, că nu te-o fătat mă-ta aici în dulap!
Iar Iorgu se trase într-o parte și se așeză pe un pietroi, la umbra unui tei înalt, de unde auzea vuietul iarmarocului, cu râsete și strigăte, cu lăutarii cântând și oamenii trăind clipa, cu o stranie voluptate, atrași ca de o chemare necunoscută, care-i îmboldea să mănânce și să bea, să se veselească din orice, ca și cum aia ar fi fost ultima lor șansă de a fi fericiți. Și poate chiar așa era, fiindcă erau sătui de greutăți și necazuri, de care acum uitau, cheltuind ultimii bani, chit că aveau să regrete amarnic a doua zi, când o luau de la capăt, numărând zilele până la un nou prilej de petrecere și de veselie…
Foto: Ciprian Măceșaru
