Pe Evgheni Vodolazkin l-am văzut și l-am ascultat la FILIT – în octombrie 2015, alături de câteva sute de „spectatori” adunați în Sala Mare a Teatrului Național din Iași -, într-un dialog la care au luat parte criticul literar, Bogdan Crețu și părintele Constantin Sturzu. Citind ultimul său roman, Istoria Insulei, mi-au revenit în minte nu atât cuvinte și idei vehiculate în acea seară, cât mai degrabă un tip special de emoție, generat deopotrivă de om, și de cărțile lui (vedeta serii a fost Laur): ceva din vecinătatea așteptării, a liniștii coborâte încet în suflet și a misterului aproape religios care continuă să aureoleze literatura rusă și, cu deosebire, pe aceea scrisă de Vodolazkin. Comentând romanul Laur, autorul spunea, la acea întâlnire, că a încercat să descrie ceea ce nu (mai) avem: credință, dragoste, loialitate. Cred că Istoria Insulei duce mai departe această opțiune (poate mai puțin evidentă în Aviatorul și în Brisbane), deschizând, însă, o nouă acoladă în ceea ce privește tehnica narativă.
Istoria Insulei este un roman care poate fi citit, așa cum deja se observă în destul de puținele recenzii publicate la noi, în nenumărate registre, dată fiind complexitatea lui pe toate palierele, asupra căreia criticii de meserie se vor opri cu siguranță. Autorul însuși, pe de altă parte, a oferit, în ieșirile publice, câteva „indicii” care pot orienta înțelegerea textului, dar care pot produce și unele frustrări sau cel puțin întrebări ale cititorului cu privire la capacitatea de a se situa pe aceeași lungime de undă cu scriitorul (nu putem absolutiza, de bună seamă, observația acestuia cum că „Cititorii mei s-au dovedit a fi mult mai deștepți și mai buni decât mi-am imaginat…”). În fine, punând cap la cap golurile și plinurile prilejuite de parcurgerea celor 372 de pagini ale cărții, aș zice că am citit, în primul rând, un roman despre putere, văzută într-o originală simultaneitate: istoric și anistoric, în interiorul timpului și dincolo de timp, verosimil și utopic, realist și fantast. Puterea în variatele ei forme: puterea politică, dar și puterea iubirii, a credinței, a speranței, a așteptării.
Fiind structurat în 25 de capitole, ale căror titluri sunt reprezentate de numele celor care au condus, succesiv, Insula (o țară imaginară nesituată pe vreun meridian geografic, dar cât se poate de familiară cititorului, mai ales prin eternele „moravuri și năravuri” social-politice), romanul își dezvăluie povestea destul de lent, în ritmuri de cronică medievală scrisă de monahi, ce se prelungește, însă, până în prezent, chiar dacă există amânări, parti-pris-uri, omisiuni, „radieri” și interpolări obișnuite într-o asemenea ștafetă a consemnării istoriei. Ne sunt familiare, în lipsa altui referent, atât din Letopisețul Țării Moldovei (există și în Istoria Insulei, apropo, o spectaculoasă și metaforică invazie a lăcustelor), cât și din cronicile muntene mai puțin închegate. Capitolul inițial – un Prolog derutant intitulat Din partea editorului – pare să anunțe un metaroman ironic, scris sub forma unei (false) cronici deja publicate („În forma sa precedentă, Istoria Insulei a fost publicată nu o dată. Ea este inclusă în programele școlare și în cele universitare, și a reușit de mult să se răspândească prin citate.”), după care s-a făcut și un film ai cărui consultanți au fost chiar eroii principali ai cărții, în vârstă (vom vedea ulterior) de aproape 350 de ani. „Ediția” prezentată este, însă, „textul complet” al lucrării, care include prețioasele adnotări ale Prealuminatelor Lor Înălțimi Parfeni și Ksenia, cuplu întruchipând „cuvântul istoriei înseși”. Istoria, cu alte cuvinte, se cere mereu scrisă și rescrisă („Acesta a devenit canonul meu, căci trebuie a întipări vremurile și evenimentele atâta timp cât nu le curmă Dumnezeu.” – p. 256), proces care implică și interpretarea ei, fie pe baza raportului imprecis, dar profund uman, dintre Bine și Rău, fie prin asumarea pragmatică a principiului cauză-efect, alternative care vor naște aprige dispute între cronicari. Autorul își ia, așadar, rolul unui editor (Filip), care reunește într-un tot, mai multe discursuri și mărturii care nu-i aparțin, „autenticitatea” lor fiind, de altfel, probată la nivelul mentalității și al stilisticii fiecărui cronicar care contribuie la acest lanț istoric (Nikon, Prokopi Gângavul, Meleti, Nektari, Ilari, Galaktion, Innokenti), suită ingenios completată, lămurită sau amendată de intervențiile ulterioare, „pe marginea manuscrisului”, ale celor doi prinți, a căror perspectivă este focalizată în mare parte retrospectiv: dinspre prezentul vârstei lor incredibile (coincident cu prezentul cititorului), către trecutul la a cărui curgere sau evoluție au asistat, iar acum îl privesc și îl interpretează obiectiv.
Aceste „voci” inserate în cronologia cronicii reprezintă, însă, mult mai mult decât simple comentarii pe marginea textului „de bază” („simple” e un fel de-a spune; mai degrabă sapiențiale, subtile, competente, deseori livrești, uneori oraculare, neapărat sincere și credibile). Ele asigură, de fapt, atât coerența și continuitatea discursului istoric „oficial”, cât mai ales sensul și semnificațiile gestului și ale gândului omenesc pur și simplu (a nu se citi ca locuțiune!). Vâltorile luptei pentru putere – adevăratul motor al istoriei – sunt privite de Parfeni și Ksenia parcă din afara istoriei („Ca să contempli un râu trebuie să șezi pe mal.”), deși nu i se sustrag atunci când trebuie să fie conducători ei înșiși, împreună și separat (dar tot laolaltă). Forța le vine din înțelepciunea „iubirii desăvârșite”, imposibil de exprimat în cuvinte, implicând credința în Dumnezeu, dragostea dincolo de trup, prietenia totală, prețuirea omului înainte de orice, trăirea în prezent (fie că înseamnă viața într-un palat, fie într-o „comunalkă” de opt familii, locuință comună „consacrată” de comunismul sovietic, în care luptele nu se dădeau cu inamici externi, ci cu șobolani, gândaci și ploșnițe), altruismul, bunătatea, blândețea faptei și a cuvântului. Este o imagine ideală (și ireală) a conducătorului, dar verosimilă („Realitatea nu este ceea ce a fost, ci ceea ce, din punct de vedere probabilistic, ar fi putut să fie.” – p. 217), spre care tind și alți prinți/aleși ai Domnului, care moștenesc puterea, după cutuma Evului Mediu (Feodor, Konstantin, Mihail, Iustin, Evstafi, Gavril). La polul opus se află siluetele anamorfotice, până la caricatură ale „liderilor” aleși de popor „mai mult sau mai puțin” democratic, după începerea Marii Revoluții din Insulă: răzvrătitul Kasian (ale cărui ziceri inepte vor intra într-un Dicționar de fraze înaripate), Markel (care făcuse parte din Străjile Viitorului), Vlas sau Suveranul Albinelor (pasionat de albinărit și având „două clase de școală parohială”), Melissa (fiica iubitorului de albine), feldmareșalul Serapion (devenit Cârmaciul Serapion), Valdemar (soțul scamator al Președintei cu nume de plantă meliferă, maestru al scamatoriilor financiare), Cecilia (a doua soție a lui Valdemar, pasionată de călărie, dar mai ales de profesorul de echitație), Sozont (fostul amant și antrenor de echitație al Ceciliei, laconic până la exprimarea interjecțională specifică ocupației) și Varvara (activista disidentă din „cercul” lui Valdemar). Creând aceste personaje încadrate tipologic într-o gamă care merge de la sublim la grotesc, autorul ne invită de la sine să reflectăm asupra granițelor mai cu seamă morale – dar nu doar atât – ale puterii, cu trimiteri transparente către diversele momente, epoci sau praguri ale istoriei, de la începutul începutului („Înainte vreme noi nu am avut istorie”, când „auzeam vechile cuvinte doar unul de la altul”), până în prezent, când se fac filme de epocă despre „acel timp” traversat de cuplul Parfeni – Ksenia, iar puterea se pierde sau se câștigă din cauza/grație internetului. Către finalul romanului, atunci când asistăm la împlinirea prorocirii lui Agafon Înaintevăzătorul – mottoul și laitmotivul mistic al textului –, portretul cezarului este conturat la intersecția cu natura istoriei: „Se știe că istoria este numai un drum pe care merge omul. Pe acest drum poate fi sporit binele sau poate fi semănat răul, și asta depinde de alegerea fiecăruia. Omul se poate contopi cu mulțimea, asemuindu-se șuvoiului de foc ce curge de pe munte. Și poate încremeni asemenea lui. Dar se poate îndrepta spre vârf, fără teamă de zguduirile din adâncul pământului și de căderile de pietre. Binecuvântat este pământul care naște un astfel de cârmuitor.” (p. 370).
Parabolă postmodernă despre „cursul vremilor”, scris cu umorul rafinat al medievalistului și cu o ironie ceremonială, care sfidează elegant morga multor „genuri serioase”, poveste de dragoste și meditație despre relația omului cu timpul, romanul Istoria Insulei mizează pe un cititor deloc grăbit, atent la detalii și gata oricând să îl ia de la capăt pentru a-i prinde, cât de cât, sensurile.
Foto: Ion Cucu
