Jumătate din viața mea de acum, semnat de Ileana Negrea, este volumul de poezie câștigător, anul acesta, al Premiului „Opus Primum” în cadrul Premiilor Eminescu. Ca și în alți anii, mici și mari scandaluri literare au ajuns, din păcate, să umbrească poemele, însă forța acestora stă în capacitatea de a trece dincolo de părerile de pe Facebook și de a reuși să indice hibele societății, de a crea, totodată, un safe space pentru cele și cei aflatx (pentru un limbaj gender neutral) la intersecția acestor hibe.
Poemele ating un spectru larg de teme: de la sanism la scrisul ca terapie, sexism, locuire, relația cu propriul corp, queerness și dragoste. MONOGRAFIE, unul dintre primele poeme din volum, anunță parcursul unei căutări („Cine aș fi/ Dacă îmi luați sinele,/ Dacă mă învățați să mă joc de-a detectiva”), o căutare crudă, care pornește de la a stabili valabilitatea propriei existențe: „Mă urăște într-adevăr universul/ Sau mă dezmoștenește propriul meu trup?”(…) „Voi mai simți că sunt vie și că pot atinge/ Stelele & luna & încrustațiile abia perceptibile ale realului?” Întrebările retorice ating inevitabil și relația cu normativitatea, cu capacitatea acesteia de a valida sau nu existența marginală: „Va funcționa „normalul„/ Ca un talisman împotriva singurătății?” E un poem dur prin întrebările pe care le pune, prin încercarea lui de afirmare a unei identități care, deși discriminată și împinsă cât mai la margine, există cu adevărat și are consistență proprie. Poemul Eu sunt Săpoca surprinde acut reaproprierea excluderii pentru a o transforma într-o forță capabilă de a dinamita normativitatea discriminatorie: „Sunt cealaltă,/ Sunt stigmatul.” (…) „Sunt un dezechilibru chimic,/ Sunt Cernobîl,/ Nagasaki./ Sunt albia de spălat rufe în public a presei,/ Sunt cămașa de forță a statului.” Cu o voce dezinhibată și fără menajamente, Ileana Negrea își construiește discursul ca un șoc la adresa normalității în care discriminarea se scaldă încă liniștită: „Lumea bună trage linia la nebună./ (Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână.)” (…) „Să fii nebun e o infracțiune./ Ești „irațional„. „Nerezonabil„/ Hilar. Grotesc.” (NEBUNA)
Există o serie de trei poeme pe care aș vedea-o ca un centru al volumului. Primul dintre ele, Lacuri care ard, coagulează stereotipurile care alimentează sexismul. Când subtil, când explicit, versurile cartografiază o realitate, pe cât de aspră și violentă, pe atât de minimalizată de reducționism. În această realitate, unde „Pentru femei/ Nu există distanță sigură”, femicidul e privit cu ironie („Zâmbește mai des/ Oricum numai dinții/ Vor ajuta la identificare”), ori drept o exagerare („Exagerare strigă biserica/ Exagerare poliția/ Exagerare intelectualii/ Părinții de băieți/ Și alți oameni de bine”), iar responsabilii nu suferă consecințe („Veți arde în continuare femei/ (…) Le veți dezbrăca până la os/ (…) Iar libertatea voastră va fi neștirbită”). Obiectificarea naște furie, tocmai pentru că acționează prin anularea ca om, o anulare în care o femeie e doar „hainele”, „tupeul de a consuma alcool”, iar iubirea ei queer e „un obiect (…) tot pentru ei creată”, ceva exotic ori un fetiș. Finalul poemului e unul dureros tocmai prin frecvența lui dincolo de paginile unei cărți: într-o lume în care raptul a tot ceea ce e al tău e o normă („Unde isterică/ Leagă uterul de psihic/ Unde uterul și psihicul/ Sunt argumentele voastre/ Nu atributele noastre/ Unde ați luat tot”), în care vocea femeilor e permanent alterată, iar prezența lor tratată ca decorativă, nu rămâne „Decât să ne aruncăm în lacuri/ În speranța că ele nu ard.” Dreptul la locuire surprinde criza locuirii, dând nume instabilității lui „acasă”. „Locuirea e un spate de lingură/ Pe care fața ta e alungită/ Absurdă”, locuirea e alienare, deformare a imaginii reale a sinelui, aruncat în malaxorul unui sistem capitalist care funcționează singur și necontrolat. Un sistem în fața căruia singura autonomie rămasă e „Geanta mea diformă ca o amibă” și care îți cere să performezi constant un număr de circ. Cel de-al treilea poem, Mai încăpătoare, e unul din textele care oferă un contrapunct istoriilor traumatice. E un poem în care identitatea are loc, crește și se construiește eliberator. Explorarea sexualității creează un spațiu sigur al tatonării intervalului dintre queerness și heteronormativitate, fără amenințarea stigmatului sau a excluderii: „Trec pe lângă toate oglinzile și mă rog/ (…) Pentru viața mea de care trag/ Să o fac mai încăpătoare/ Devorând bărbați și femei și tot ce e între”. Are o anumită tandrețe acest poem, întrucât, atunci când „Identitatea mea zornăitoare/ Nu e nimic greșit”, se creează loc pentru vindecare: „Adună-mă în gura ta/ În timp ce mă agăț cu putere de dragul vieții/ Și a tot ce-i urmează”.
De altfel, textele din a doua jumătate a volumului surprind un lucru important: că viața celor marginalizați nu e alcătuit întotdeauna doar din traume; deși acestea există și istoriile lor trebuie spuse, ar fi tot un reducționism și ca persoanele aflate la intersecția diferitelor tipuri de discriminare să fie văzute doar din această perspectivă. Există și aici iubire, dorință, erotism și tandrețe. Volumul Ilenei Negrea e unul care oferă o imagine în evoluție asupra construirii unei identități against all odds și a felului în care ea încorporează furie, revoltă, traumă, dar și o forță de vindecare deopotrivă de puternică.
