Iubirile lui Johan Strauss – fiul

Povestea valsului începe cu Strauss-Fiul și cu Dunărea albastră, cândva prin secolul al XVIII-lea. Strauss fiul, Şani cum i se spunea în familie, care va deveni Regele Valsului, îşi face ucenicia muzicală sub atenta supraveghere a tatălui său, pe care-l chema tot Johan Strauss. Compozitorul austriac Johann Strauss- fiul s-a născut în 25 octombrie 1825 în St. Ulrich, azi parte a Vienei și a decedat în 3 iunie 1899, la Viena a fost un compozitor austriac.

După despărţirea părinţilor săi, Strauss-fiul a trăit sub autoritatea mamei sale. Investeşte timp şi energie în muzică, ca să-şi întreţină mama şi fratele, iar la viaţa lui sentimentală nu se gândea.

Debutează ca dirijor la 19 ani, stârnind admiraţia celor din jur. Presa austriacă îi remarca talentul, iar admiratorii şi prietenii lansează sloganul: Noapte bună, Lanner, bună seara, Strauss-tatăl, bună dimineaţa, Strauss-fiul !

Strauss-fiul, Şani dă concert la Petersburg

Petersburg, oraşul plin de palate ce se oglindeau în Neva, cu asfinţituri rubinii, cu poduri zvelte peste canale, cheiuri luminoase, bulevarde largi şi parcuri întinse i se pare ca-n povești când Strauss-fiul dă primul concert, în palatul ţarului Constantin, unde era invitată înalta aristocraţie rusă. Saloanele de marmură erau acoperite cu admirabile covoare orientale, mobile scumpe franceze, tavane pictate, lustre de cristal şi argintăriii pe mese, de-ţi luau vederea. “Succes colosal” așa scriau ziarele petersburgheze ale vremii. Valsurile lui vrăjiseră de-a lungul și latul Dunării toată Europa, iar acum şi pe ruşi.

După concert, o necunoscută îi trimite flori şi bileţele în limba franceză, rânduri ce şerpuiau siropos pe hârtie, seară de seară. În zilele acelea strălucitoare ale verii ruseşti, cu nopţile luminoase, misterioasa femeie îi răscoli fantezia și dorurile. I se părea că niciodată nu fusese îndrăgostit până atunci, ba mai mult, nu avea timp să privească în jur, să vadă dacă se uita la el vreo femeie. Viața lui era toată în muzică.

En signe d’admiration présenté au mâître Jean par l’Inconnue (În semn de admiraţie  prezentată maestrului Jean de o necunoscută), aşa își semna Olga Smirniţchi bileţelele. Era fiica unor aristoctaţi ruşi bogaţi, cu mintea romanţioasă plină de lecturile din adolescenţă. Frenezia valsurilor lui Strauss îi deschide calea spre visare. Fusese la concert cu famila în frumosul salon de vis, se îndrăgostise chiar de autor. Familia ei, care venea seară de seară la concertele muzicianului vienez, nu dorea un muzicant străin la casă, în niciun caz o căsătorie în familia rusă cu un străin de alt neam și religie.

Curând, Olga este invitată la plimbare de către compozitor, departe de ochii lumii, pe malul mării. La câţiva metri în spatele ei, o seconda cineva din familie.

Părinţii ei aranjează sindrofii în vila lor, ba chiar şi concerte, tocmai ca să nu scape din ochi domnişoara. Este invitată toată aristocrația rusă la castel. Uzanţele lumii ruse de atunci îngăduiau că fata timidă şi ţinută în casă prea mult avea deja vârsta potrivită ca să participe la astfel de întruniri culturale şi să socializeze. Totul se petrecea sub observația familiei. Nu avea voie să treacă pragul casei neînsoțită.

Cu mintea prin ficţiunea romanelor pe care le citea, fata îşi crează o altă realitate despre lume şi viaţă, îndrăgostindu-se de personaje, nu de oameni, apoi făcea proiecţii pe oamenii pe care-i întâlnea în realitate. Când ascultă valsurile lui Strauss-fiul, invitat să cânte salonul din castelul familiei, ea este sigură că și-a găsit prințul visărilor sale.

Johann nu mai fusese îndrăgostit, iar fiorii îl tulburau profund. O place. În timp ce concerta, gândurile îi zburau la frumoasa Olga sau aiurea, sau compunea în gând următoarele misive. Oriunde dădea concerte, Olga apărea în sală cu părinţii ei.

Două inimi bat în piepturi diferite același ritm, se doresc, însă cei doi îndrăgostiți făceau parte din lumi diferite. După ce compozitorul îi scria o scrisoare, aştepta febril răspunsul. Şi-o închipuia pe Olga lângă el la Viena. Era dulce, tandră, naivă, iar spiritul practic îi lipsea cu desăvârşire. Şi-ar fi dorit să fie mai puţin visătoare.

După unul din concerte îi scrie: Înainte de începerea concertului am fost copleşit de melancolie, care a fost aproape de paroxism sporită de muzica lui Schumann pe care am cântat-o. Da, sunt neferitcit, Olga! De ce nu pot fi şi eu ca ceilalţi? Am vărsat lacrimi amare la gândul destinului ce mi-a fost hărăzit.

Dragostea e izvor de suferinţă, dar şi izvor de creaţie pentru Strauss-fiul. Simţea că nu poate trăi fără ea, însă toată lumea era împotriva lor. Cei doi îndrăgostiţi născociseră un loc ştiut doar de ei, pentru a coresponda în secret.

Ca să poată coresponda în secret, înfăşurau răvaşe în foiţe subţiri în bomboane mari turceşti şi le ascundeau în scorbura unui mesteascăn în parc. Tatăl fetei o urmăreşte pas cu pas, ca ea să nu-şi dea seama, descoperă ascunzătoarea, adună biletele, se prezintă la ușa compozitorului.

Obezul ei tată, Smirniţchi, îl vizitează pe Strauss la hotel şi-i aduce scrisorile fetei încercând să-l convingă pe compozitor că fata lui nu-l iubeşte, ci doar vrea ca să-şi bată joc de străinul celebru şi adulat, că scrisorile erau toane de-ale ei, care făceau parte din repertoriul feminin de fiţe şi de a-şi reproduce farmecele adolescentine abia trezite.

În schimb, îi cere scrisorile Olgăi, motivând că ar putea fi compromisă în societate dacă ele rămân la muzician. Scrisorile fetei dumneavoastră le iau cu mine în mormânt! – tună replica lui Strauss fiul. Smirniţki îi doreşte moartea, iar compozitorul îi porunceşte să plece, arătându-i uşa în timp ce-i promite că-i va fura fata şi se va căsători cu ea.

Şi cum veştile circulă mai repede ca gândul, la Viena se aflase despre romantica poveste de dragoste dintre compozitor şi rusoaica bogată. Nici la Viena nu se dorea o străină la casă, mai ales de alt neam.

Valsurile pasiunii lor se potolesc în 1859.  Compozitorul se întoarce dezamăgit la Viena după ce se despart. Îşi descarcă dezamăgirea sentimentală compunând muzică cu ce lăsa în trecut despre Rusia, pe care o intitulează: „Adio, Petresburgului”, „Polca Nevei”.

Totul devine vals în viața și în jurul lui Strauss. Gândea în imagini plastice le transforma în melodii uşor de reţinut. Neliniştea aşteptării, şoaptele de dragoste, bucuria revederii, graţia intimităţii răsunau în tot ceea ce compunea. Orice idee din epocă este transpusă în vals, cu ritm vioi. Valsurile sale nu puteau fi adoptate de orice muzicant popular. Femeile îşi pierdeau mintea, când le ascultau, criticii își înmuiau în slove calde condeiul când scriau despre compozitorul valsurilor.

Timpul trece, Viena se transformă. Apar programele de cabaret şi varieteu, în muzica se ivesc piese melodioase de cafe- concert, apare dagherotipia. În 25 mai 1869 se inaugurează clădirea Operei Imperiale din Viena sub conducerea lui Digelstadt, cu Don Juan de Mozart. Viena devine un mare centru de cultură şi artă.

Primăvara la Viena, pe stăzile oraşului este plin de strălucirea tinerilor galanţi care îşi oferă braţul domnişoarelor în rochii cu volănaşe şi dantele cu voalete roz, pălării şi botine înalte, soarele le râde prietenos.

Regele Valsului și o iubire înlocuită cu alta

Era destul de faimos Johann Strauss când o cunoaşte în casa baronului Tedesco pe artista Heriette Treffz, care avea 40 de ani, ochii viorii. Fusese cântăreaţă, iar austriecii îi spuneau „privighetoarea austriacă”. Renunţase la teatru, iar iubitul ei, baronul, un poet al desfătărilor şi luxului, era destul de bogat cât să răsfeţe mai multe femei deodată. Se pricepea la afaceri și era mereu ocupoat.

Părea boemul, cu ochii albaştri şi părul buclat, care locuia în casa mare si frumoasă cu ușa deschisă pentru aristocrația vremii. Salonul din casa lui era deschis tot timpul, mai ales artiştilor. Tedesco, prea sigur pe el, nu observă nimic din povestea de dragoste înfiripată sub nasul lui dintre Jetty – aşa cum îşi alinta concubina – şi compozitorul de valsuri, nici măcar atunci când îi găsea retraşi într-un colţ, îmbrăţişaţi în propria casă. Le spunea dojenitor: „să fiţi cuminţi!”

Paralizat de uimire, nu zice nimic în ziua când Jetty îl anunţă că se căsătoreşte cu Strauss, lasă să se înţeleagă, în faţa lumii, că el ar fi facilitat căsătoria. Era prea orgolios ca să o facă.

Luxul, confortul şi mai ales banii pe care i le oferea Tedesco nu mai însemnau ceva în faţa dragostei. Sunt ani de când îţi spun mereu că primul bărbat care o să-mi placă o să mă ceară în căsătorie și va pune capăt legăturii noastre îi reaminteşte fosta iubită. Câteva tablouri valoroase, mobila din salonaşul de la etaj, dormitorul, nişte covoare şi leafa lunară erau singurele pretenţii ale viitoarei mirese, pe care baronul o credea doar o artistă boemă. A știut să-și facă partea, a știut ce vrea. N-a plecat cu nimic din acea casă la drum în căsnicia ei.

Cu zece ani mai în vârstă decât Strauss, Heriette Treffz era decisă să se mărite cu cel pe care baronul îl numea un „biet lăutar”. Artista înlocuise un bărbat de-o vârstă cu tatăl ei cu unul tânăr şi celebru. Tinerii se căsătoresc în toamna anilor 1862 şi se instalează într-o vilă din cartierul Hietzing, nu departe de Casina lui Dommayer.

Cununia a fost oficiată într-un cadru intim, discret, fără presă, la care a asistat şi Tedesco, mândru. Fraţii lui Strauss şi prietenele miresei priveau cu o cruzime nemiloasă diferenţa de vârstă dintre soţi, dar mai ales mariajul despre care şopteau nemilos prognoze pesimiste, aflându-se chiar la masa din salonul casei lui Tedesco, la nuntă: „o căsnicie care durează ca puful de păpădie”, „un an doi, că-s artişti”… Numai Tedesco era naiv, convins că încheiase o căsătorie reuşită. Din prea mult orgoliu umilit, în fața lumii voia să lase impresia tuturor că-şi măritase el fosta iubită.

Paradis tihnit al familiei

Era rege în compozițiile sale, lumea îl aprecia mult, era căutat pentru concertele sale, dar ca să poată crea, avea nevoie de un cămin minunat. Jetty ştia cum să-i umple viaţa lui Strauss. Făcea tot ce era în stare pentru omul pe care-l iubea. Grădina din jur cu tufe, arbuşti, tei şi o cişmea arăta a paradis tihnit în toate anotimpurile, dar mai ales vara. Ambianţa casei lor era atrăgătoare. Pereţii în interior erau plini de inscripţii, diplome, panglici colorate, c-aşa dorea soţia lui să arata musafirilor casa lor.

În cartierul liniştit, cu castani stufoşi, lângă parcul Palatului Schönbrunn, Strauss avea condiţii ideale pentru munca sa. Era iubit și răsfățat. Jetty îi punea butonii, îi făcea nodul la cravată, îl pieptăna. Avea grijă de el. Îi gătea măncărurile preferate. Valsul trebuia să se nască din pana lui tânără, cu ritm spontan, să circule şi să vrăjească lumea mereu, banii să curgă.

Dragostea de viaţă şi felul cum îi curgea prin vine „Dunărea albastră” crea un vals. Muzica lui vibra în aer, vuia în păduri şi cânta în unda Dunării, curgea ca nesecata Dunăre. Poezia Dunării apare în liedurile lui Schubert, în simfonia pastrorală a lui Bethoveen, în valsurile lui Lanner şi Strauss tatăl, fabulele lui Waldmüller, în poeziile lui Grillparzer şi Lenau, în cupletele lui Raimund, în baladele lui Bauernfeld.

În lumina înserării, când apele Dunării deveneau vineţii, Strauss făcea dese plimbări singur, pe chei. Era atras de jocul valurilor din care se va naşte celebrul vals „Dunărea albastră”. Trăia zile fericite în întimitate, cu multă armonie, avea tot ceea ce-i trebuie ca să poată compune piese noi.

Valsurile lui cu respiraţie largă ce sugerau sentimente profunde, giuvaeruri sonore, aveau o strălucire proprie. Continuă stilul tatălui, dar merge pe propriul drum artistic, chiar şi atunci când, uneori ceda în faţa gustului îndoielnic al epocii – scriind la comamdă muzică cu mare succes la public –  compunând polci şi cadriluri la cerere pentru publicul de salon.

Valsul rămâne omagiul adus oraşului natal. Din şoaptele frunzelor şi gângureala pădurii compune valsul „Povestiri din pădurea vieneză opus 325”. Scrie „Dunărea albastră opus 314” la cererea lui Johann Herbeck în 1867, ca să-l prezinte corului bărbătesc al „Reuniunii de cântări” din Viena.

În 1867, „Napoleon al III-lea” sau „Le Petit”, cum îl ironizau contemporanii parizieni, oraganizează o expoziţie mondială la Paris unde este invitat să cânte Strauss. Cucereşte tot Parisul cu ale sale valsuri. Toţi ascultau fascinaţi valsurile sale, apoi îl fredonau pe străzi. Urmează Londra. Același succes îl are şi pe scena teatrului de Covent Garden din Londra. O Europă întreagă fredonează valsurile sale, peste tot: la cafenele, parcuri, grădini, casele aristocraților din toată Europa.

Familia Strauss era o familie de muzicieni, iar vienezii îi venerau. Nu numai datorită succesului pe care-l aveau. Strauss fiul își dă seama că opereta, care era în mare vogă atunci, nu era lumea lui. Offenbach îl îndeamnă să scrie pentru teatru. Compune operetele „Sânge vienez” şi „Liliacul”. Amândouă au la bază povestea Vienei anilor 1870 cu aristocraţia uşuratică, însetată de plăceri trecătoare și emoţii superficiale. E mult de atunci, de când au fost scrise, dar se joacă și azi pe scenele noastre, în teatrul de operă sau în cel de operetă.

Jetty face atac de cord și moare. La înmmormântarea ei nu se duce, din cauza silei de a vedea morţi, cruci, sicrie, morminte. I se pare că liniștea căminului s-a dus, că stâlpul lui de rezistență s-a prăbușit. Johann Strauss-fiul nu se mai întoarce în casa unde totul avea amprenta soţiei. Se mută într-un hotel la periferie, unde seara asculta orchestra greierilor, noaptea mobila troznea cumplit, fără file, partituri, muzică. Rasfoia ziarele, îşi bea cafeaua într-o cafenea la periferia Vienei. Se afla într-o depresie ciudată. Îşi ocupa mintea cu imaginile din natură, ca să scape de amintirile trăite cu Jetty.

Hoinărela durează o vreme. Într-o zi, la masa de la cafeneaua unde citea ziarul, apare Brahms. Datorită acestuia se întoarcea acasă, se apucă de compus muzică, își recapătă pofta de viață.

Se căsărereşte în scurt timp cu Angelica Dietrich, o actriţă, de care divorţează destul de repede. Nu se potrivesc, sunt firi diferite, ea nu putea deveni ceea ce fusese soția sa pentru el, iar compozitorul avea nevoie de mult calm în jurul său pentru a putea compune.

Adela Strauss este ultima soţie, o femeie cu tact, multă înţelepciune, care îi aduce liniştea în suflet după moartea fostei soţii. Luminosul ei chip domina firesc întrunirile din salonul la concertele de muzică. Sub sprâncenele arcuite graţios cu ochii de un albastru intens, calzi și plini de înţelegere, trădau spiritul de sacrificiu pe care nu oricine l-ar fi putut vedea.

Avea 60 de ani, când scrie „Opreteta comică”, şi „Voievodul ţiganilor”. Era bogat, iar valsurile şi operetele sale erau cântate în întreaga lume atunci, la fel ca și astăzi. Strauss simţea în muzica de teatru pe care o compunea pitoreşti tablouri de epocă.

17 ani a petrecut cu ultima soţie până a murit. Din nou văduv, galant, bine dispus, la 70 de ani, avea o voiciune uimitoare. Nu s-a mai căsătorit. Se hrănea cu muzică, trăia muzica.

Regele Valsului se stinge din viaţă, în 3 iunie 1899, Arta lui a delectat şi bucurat o lume întreagă – de la cetățeanul de de rând, la duci şi împăraţi din imperiile vestite, în toată Europa. Prin vals, gloria sa dăinuie peste secole şi rămâne emblema de nobleţe a oraşului muzicii, pe unde trece Dunărea albastră.

Un sublim omagiu este și Concertul de Anul Nou, care este transmis de la Viena în fiecare an de 1 Ianuarie, pe la amiază, și cuprinde piese muzicale compuse de Johann Strauss-fiul.

(Sursa: Sbârcea, Geroge,  Când Dunărea era albastră. Povestea valsului vienez și a familiei Strauss. Editura Muzicală, 1977)

Sursă foto: https://www.britannica.com/topic/The-Blue-Danube

Publicat în Cultură, Fără categorie, MuzicăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *