Primul spectacol după multă vreme. Invitația a venit la vremea potrivită. S-a întâmplat să fie Ivan. Semnat de un autor spaniol, despre care nu știam mai nimic, Javier de Dios (interesant nume!). Dar mai întâi am văzut spectacolul. Și asta m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre de Dios. Este unul dintre dramaturgii spanioli contemporani premiați începând cu anul 2004. Aparține unei generații de autori cu priză la public, dintre aceia care nu se sfiesc să pună în joc probleme acute ale societății contemporane. Încât alegerea Antonellei Cornici e pe deplin justificată. Dar nu numai subiectul este provocator ci, mai cu seamă, ritmul și pregnanța dialogului, stăpânirea conflictului, personajele, mai ales personajele… Traducătoarea în română a textului este Luminița Voina Răuț. Bună versiune. Experiența ei de traducătoare de literatură și mai ales de dramaturgie de limbă spaniolă își spune… replica!
Antonella Cornici nu-l trădează pe dramaturg, dimpotrivă. Punerile sale în scenă au amprentă de autor. Se întrevede școala lui Alexander Hausvater. Discipolă declarată, A.C. și-a definit un profil personal, recognoscibil, în care se vădesc deopotrivă capacitatea de a ține la un diapazon comun jocul actorilor și creativitatea debordantă. Captarea publicului, cu mijloace teatrale serioase, face parte din arsenalul regizoarei. Montările de succes la teatrele din Timișoara, Arad, Botoșani, Piatra Neamț, Turda, Suceava, Petroșani, Iași îi confirmă profesionalismul. Acum, a optat pentru teatrul independent pe al cărui viitor mizează.
Și, cum cei care se aseamănă se adună, a făcut echipă bună cu mai tinerii colegi care au pornit nu demult, Teatrul din Stejar. Din Strada Stejar, să ne-nțelegem. Un loc în care, pe lângă spectacole independente, unde joacă mai ales tineri artiști, în formare încă, ori absolvenți. Theodor Ivan, un actor de la care aștept performanțe remarcabile, are vocație de manager, cu viziune largă asupra rolului artei în modelarea mentalităților. De aceea, Teatrul din Stejar este și un spațiu al dezbaterilor, al dialogului între artiști și public. T. I. este spiritul locului, factotum și punct de sprijin pentru toți cei care aleg să colaboreze cu el; un Puck visător și pragmatic în același timp, îndrăgostit fără rezerve de teatru, de artele spectacolului.
Hotărâtoare în alegerea de a vedea spectacolul au fost deopotrivă ineditul, dar și, trebuie s-o recunosc, afișul. Un afiș aparent simplu, cu toate informațiile pe care le așteptam, cu un impact vizual puternic, determinat de fotografia ce respiră emoție. Aflu astfel că mă așteaptă o premieră națională regizată de Antonella Cornici, că Andrei Cozlac s-a ocupat (cu mare măiestrie, aveam să observ!) de video design, că Alice Veliche și Alexandru Radu sunt coregrafii spectacolului (excelentă contribuția celor doi masteranzi), iar studenta Miruna Hriscu a făcut asistența de regie.
Și în distribuție avem doi actori în creștere, pentru care un rol adevărat a însemnat un zbor cu parapanta din vârful muntelui, după ce au fost antrenați doar în mediu controlat, eventual unul virtual: Răzvan Conțu (Ivan) și Silvia Cămănaru (Luna). Alături de ei, experimentatul Doru Aftanasiu (Alvaro, tatăl) de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Alexandra Diaconița (Marta, profesoara) și, cu plăcută surpriză, Vasilica Bălăiță (directoarea liceului), pe care îmi doream să o văd jucând (se va vedea mai jos de ce).
Când am ajuns sus, după saluturile ritualice de la parter, cu bucuria tuturor că, în fine, putem să vedem artă pe viu, m-a învăluit întunericul încăperii mici, cu peretele de fundal îmbrăcat în negru, cu actorii deja în centrul sălii și, covârșitoare, o muzică ale cărei sonorități îți ajungeau în rărunchi. Am intrat ex abrupto în altă realitate. Povestea e simplă, banală și în același timp simptomatică: un adolescent, într-o criză profundă declanșată de moartea recentă a mamei și de pragul de la final de liceu, când trebuie să alegi ce vei face în viață, confruntat cu maturii din jur: tatăl, profesoara, directoarea. Drama e punctată, ca de un motiv simfonic secundar, de întâlnirile cu iubita, nedefinitive, ușoare ca un dans de fluturi. Mă temeam, mărturisesc, de un deznodământ tragic.
Cele 100 de minute au ținut publicul într-o tensiune continuă, cu emoții și sentimente de diferite intensități și naturi. Un carusel din care am ieșit cu toții bulversați, cu nevoia de a medita, de a discuta, de a împărtăși. Același vârtej de trăire îl experimentează, la fiecare spectacol, actorii. E nevoie, pentru susținerea performanței artistice, de un antrenament special. Și aceasta, în condițiile în care publicul îți respiră la tâmplă.
Cu atât mai meritorie evoluția foarte tânărului Răzvan Conțu, care debutează într-un rol de forță. Cu datele fizice ale junelui prim, R. C. iese din șablon și face un rol excelent, mizând pe mișcare și pe valorificarea costumului (tricoul devine stindard, platoșă, uniformă, veșmânt de om singur), pe vocea bine modulată, pe emoția transfigurată frumos într-o mimică expresivă, lipsită de cochetărie. „Inteligent” și „binecrescut”, cum îl caracterizează directoarea la un moment dat, Ivan trece de la suferință și teribilism la maturizare. Dintre toți, el îndrăznește să iasă din convenționalism, să intre în viață direct, fără mari ambiții, realist de fapt. Pentru Răzvan Conțu rolul acesta este o șansă pe care nu a ratat-o. A pornit cu dreptul, pot spune.
Îndrăzneață este și partitura Siviei Cămănaru, studentă în anul al treilea. Ea reușește să construiască un personaj plin de energie, sălbatică uneori, plină de candoarea adolescentei cu planuri mari („Secretul meu e c-o să fiu actriță. Dacă n-o să fiu actriță, n-o să fiu nimic. Da’ o să fiu una mișto, faimoasă rău.”), care nu se lasă descurajată de întorsăturile vieții, întruchipare a speranței.
Alvaro încearcă să fie un tată canonic, măcar în fața propriului fiu. Asupra acestuia își transferă toate aspirațiile neîmplinite și responsabilitatea de a le materializa: „Trebuie să tragi tare, Ivan. O să termini liceul și o să mergi la universitate: mereu ne-am dorit să-ți faci o carieră. Maică-ta și cu mine…”. Distanța dintre discursurile educative și soluțiile la criza pe care el însuși o parcurge este mare. Iar Ivan, la vârsta când chiar crezi că poți răsturna lumea, încearcă să își educe părintele, să îi atragă atenția asupra slăbiciunilor. Fără alt temei decât acela al înțelegerii lucrurilor. Și atunci, experiența îi trage o palmă. Doru Aftanasiu își face rolul cu mare virtuozitate, convingător, exemplar, lipsit de aroganța maestrului, cu dragoste.
M-au surprins talentul și frumusețea Alexandrei Diaconița. Personajul ei, Marta, parcurge, de asemenea, un traseu revelatoriu. Profesoara, iritată până aproape la isterizare de elevul-problemă, cu replici ca la carte, într-o retorică la fel de previzibilă ca cea folosită de tată, devine atentă la suferința tânărului, impresionată de creativitatea și sensibilitatea lui. Dar eșuează la fel ca Alvaro, când între discurs și fapte este prăpastie. Dificilă, dar foarte bine condusă, este partea în care, pe lângă rolul de profesoară, A. D. joacă rolul femeii iubite în secret, al femeii mature și fragile în același timp. Cred că este o actriță promițătoare de mari performanțe scenice. Meditez la ele.
Pe Vasilica Bălăiță nu o văzusem jucând. O știam mai ales din scrierile lui Florin Faifer despre teatrul din Piatra Neamț. Tot el nota, pe marginea corespondenței primite și care vădește talent literar, că așteaptă să o vadă din nou pe scenă. Era o menire, în stilul lui aluziv, prin care îi plăcea să regizeze discret întâlniri și întâmplări din viața lui (ca teatru…). Profilul precis al directoarei se contura în efigie pe fundalul decorului. Costumul negru și alb, directorial. Ochelarii severi. În completarea personajului, vocea caldă și plină, mișcarea elegantă, mimica potrivită. Atitudinea generală, impecabilă. Și-a intrat în rol cu grație, cu pofta clară de a face teatru ca actriță. La mai mare îi doresc!
Să vezi un spectacol de aproape. Să auzi respirația actorilor, să le urmărești mimica precum în gros-planul cinematografic. Nu e ușor. Cu atât mai mult, cu cât verosimilitatea personajelor este acută. De aceea, de fiecare dată, publicul pleacă de la spectacol îmbogățit de emoții și de gânduri.
Exista riscul unui tezism nedorit. Sistemul, mereu e de vină sistemul. Cu toții știm asta. În acest fel, responsabilitatea se disipează, se depersonalizează. În Ivan, greutatea mesajului stă pe oamenii care aparțin sistemului, fiecare cu drama sa. Iar rezultatul este un spectacol puternic, în care toți actorii sunt puși în valoare, în care ansamblul evoluează armonios, în care alternanța planurilor obiective și a celor subiective, imaginare, se face firesc și care vădește că arta dramatică poate, în continuare, delecta. Adică ne poate face viața mai frumoasă. Și chiar o face, la adăpostul teatrului.
