Ivire de Dor

Zăboviri bucureștene. Aleea Deleni și șapte pași spre Parcul Tei. Ploaia de aseară întețește mirosul umed al străzii proaspăt curățate de zăpadă. Timpul e indecis. Aprilie socotește că e potrivit să mai țină în frâu primăvara. Ceasul anunță ora 19.00. Tramvaiul 330 încetinește și oprește precis în stația Lizeanu. Siluete grăbite coboară din tramvai și traversează de pe o stradă pe cealaltă. Se pierd în ceața densă. Soarele mai strecoară câte o frântură de rază pe străzile alunecoase. Potențează conturul clădirilor aflate în vecinătate. Atmsofera dă răgaz de amintire a liniștii lugubre care deschidea acum multă vreme firul epic al romanului „Enigma Otiliei”. Pomii timizi, prea timizi, se întrec în a ispiti cu parfum zarea. Vântul dezmiardă violent flori de cireș, le plimbă spre cer și le coboară spre pământ cu unduiri parcă de rouă.

Rămâne constant freamătul de agitație, predomină. Chipuri multe și diferite își izbesc privirile, însă se depărtează fiecare către calea sa. La partere de blocuri bătrânii încă strâng în panere povești. Peste ei n-a trecut timpul. Ziua pică pradă nopții. Noaptea seamănă liniște, proiectează Luna în armonie și se desfată cu memorii. Nașterea unei noi zile împinge spre același ecou de freamăte. Ecoul e spart din timp în timp de zâmbete pline, expresii joviale sau pași puternici. Fiecare siluetă se lasă condusă hotărât spre locul care o cheamă. Însă ivirea de Dor e identificată tot mai profund în priviri, în glăsuiri ori în gesturi care trădează dorințe. Dorul nu e creionat în ființă, totuși trimite semne răzlețe, imposibil de neglijat. Apare când mintea se ascunde în calm și permite reflectărilor să se arate. În răsăritul soarelui sau în apusul aceluiași astru oamenii rămân neschimbați. Dorul al cărui mers îl poartă ei, îi lipsește de asemănare și astfel devin protagoniștii propriilor nostalgii.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *