„Timpul este un copil care se joacă” (Heraclit). El face și desface totul, în chip liber, după bunul său plac. Fără justificări și fără motive. Nici o lege nu-i rezistă. Aduce pe lume și tot el ucide. Nu ne întreabă dacă vrem ca un lucru să devină real, nici dacă l-am dori dispărut. Ne dăruiește totul și ne ia totul. Își schimbă regulile în chiar timpul jocului. Ceea ce pare a fi etern se dovedește a fi la fel de efemer ca stropul de ploaie. Jocul unui copil simbolizează absența regulilor, dar și libertatea de a da reguli și de a le modifica oricând. Copilul își mută atenția de la o persoană la alta, de la un lucru la altul, de la o dispoziție sufletească la alta, de la interior către exterior și viceversa. Exprimă o libertate a plutirii, a plăcerii lipsite de orice restricție, a absenței limitelor. Este însă aceasta suportabilă și benefică?
În Iubiri caraghioase, Milan Kundera observă cât de profundă este imersiunea noastră în lumea jocului: „Din joc nu există scăpare. O echipă nu poate părăsi terenul înainte de terminarea jocului, figurile de șah nu pot fugi de pe tabla de șah, limitele spațiului de joc sunt de netrecut”. Însă jocul nu e mereu același. „Omul presupune că își joacă rolul într-o anumită piesă și nu bănuiește că, între timp, pe scenă, decorul a fost schimbat pe nesimțite, iar el, nesesizând nimic, se trezește deodată în mijlocul unui spectacol oarecum diferit de cel precedent”. Nu doar regia se schimbă mereu, ci și scena, intră în joc noi personaje, sunt atribuite noi roluri, apar noi decoruri.
Dar nu cumva noi înșine suntem timpul? Nu cumva timpul e doar în suflet, cum se întreba Augustin? Dacă e așa, atunci cine decide, în chiar fibra vieții noastre, ce e real și ce dispare, ce are substanță și ce e volatil, ce e plăcut și ce anume doare? Pe care strat al ființei noastre se decid toate acestea? Din ce fibră a noastră izvorăsc? Locul său pare să fie în trăirile noastre, în emoții și în instincte. Rațiunea doar constată preferințele stabilite în altă parte.
Despre tema jocului s-au scris multe pagini filosofice: de la jocul liber al imaginației (Kant) la jocul forțelor (Nietzsche) și la cel al ființei (Heidegger), fără a uita atâtea alte abordări (Gadamer, Fink etc.). Toate sunt încercări de a explora insulele de libertate pură, cele în care omul scapă de sub tutela necesității, dar totodată de a-l destitui de pe soclul pe care singur s-a urcat, ca un fals stăpân asupra lumii. A adopta modelul jocului pentru a înțelege raportul omului cu timpul, dar și cu lumea, cu sine, cu ființa, cu Dumnezeu înseamnă a identifica nu doar posibilitățile pentru eliberarea sa de prezent, de necesitate, de legi externe, ci și de a elibera lumea, natura, viul, chiar și divinul de sub dominația pe care chiar omul a instituit-o asupra lor. Limitarea libertății trebuie, așadar, să fie inclusă în inima jocului liber. Altfel, libertatea maximă a aceluiași devine necesitate pentru celălalt. Libertatea omului față de natură ar transforma-o pe cea din urmă în simplă necesitate.
Această lume supusă timpului nu e vinovată de nimic. Din ce motive o istorie milenară ne-a obișnuit să-i atribuim o vină ontologică de proporții, de care încă nu ne-am vindecat? O astfel de întrebare îl frământă pe Nietzsche: de ce lumea aceasta, singura de care putem fi siguri, a fost privită mereu ca „aparentă”? Numai pentru a ne îndrepta ochii către altă lume, improbabilă, volatilă, poate închipuită? Nietzsche identifică această maladie cu platonismul și creștinismul. O etichetă metafizică, alta religioasă. Ambele poartă în ele și o falsificare etică, interpretarea de tip moral asupra lumii. Fenomenul este prezent în tragedia greacă, străbătută de opoziția apolinic-dionisiac (Nașterea tragediei). Dacă imersiunea completă în nebunia realității este insuportabilă, omul se refugiază în lumea visului, a idealurilor, a Unului. Multiplul ne displace profund, de aici demonul unității. Diferitul ne înfricoșează, de aici iluzia identității. Haosul ne provoacă vârtej existențial, de aici ideea armoniei. Urgența timpului ne apare ca terifiantă, de aceea o sublimăm printr-o vânătoare precipitată a eternității. Transcenderea condiției temporale este deci semnul unei libertăți care își pune singură limite, una exemplară pentru finitudinea care ne definește.
Foto: Zamfira Zamfirescu
