Jurnal de spectator: „Trei piese triste”

„Trei piese triste” e un spectacol care‑ți taie respirația, la propriu. Un poem desăvârșit, răscolitor, cathartic, o mărturie că frumusețea, în pofida amărăciunii care o încolăcește și o sugrumă adesea, va supraviețui și va salva, până la urmă, lumea.

Cele trei „episoade”, scrise de simbolistul belgian Maurice Maeterlinck și recreate de regizorul Radu Afrim, în care moartea se transformă în personajul principal, mereu aproape, absent, totuși foarte prezent, unul care se strecoară lin înlăuntrul sufletelor ca să le ia curând în stăpânire, neliniștind, dând frisoane, răvășind, au reușit, cel puțin temporar, să acopere, să potolească, să aline o temere teribilă, existentă în fiecare dintre noi, printr‑o coborâre poetică pe tărâmul fricii de necunoscut, în profunzimile înțesate de tenebre ale minții umane.

Atmosfera de toamnă târzie, cu cețurile ei dense, păstoase, cu ploile nesfârșite și reci, cu frunzele moarte coborâte din alte vremuri în interiorul casei cu multe ferestre, cu vântul ca o bestie ce‑ți șuieră în oase, cu frigul și noaptea înfășurate‑n moarte, creează un spațiu închis, din care, aparent, nici personajele, nici spectatorii, n‑au cum să scape, să se salveze. O atmosferă care mi‑a amintit de scrierile albanezului Ismail Kadare, de „Generalul armatei moarte”, de „Aprilie spulberat”, și de înfricoșătoarea nuvelă „Kostandin și Doruntina”. Mai mult, o atmosferă în care viața și moartea se întâlnesc într‑un decor nou, al visului, loc al presimțirilor sumbre și al sudorilor reci, dar deopotrivă al luminii, pentru un pact obligatoriu, în urma căruia viața se întoarce o clipă cu spatele și lasă moartea să se apropie și să domine brusc realitatea.

Teama de dispariția fizică din lumea aceasta (a noastră, ori a celor apropiați nouă) e una dintre cele mai puternice și mai greu de controlat spaime umane. Însă te poți împăca, măcar în parte, cu moartea, dacă‑i zărești frumusețea tristă, dacă lași fereastra deschisă între tărâmul de aici și cel de dincolo, ca și cum ai trăi într‑un vis în care toate încap și devin posibile, dacă îți lași fereastra dinlăuntrul sufletului deschisă, să înțelegi că moartea nu este întotdeauna un punct, ci poate fi și o nouă viață, o altfel de experiență. Este mesajul care răzbate și renaște de trei ori în cele trei piese triste. Spectacolul lui Radu Afrim, prin simbolismul asumat, prin creativitatea copleșitoare, prin picturalitatea și poeticitatea scenelor, a făcut loc unui timp sacru în noi, unei transfigurări de sine, unei dorințe de împăcare, de meditație, de eliberare și reinventare, lucru care se întâmplă numai în fața artei adevărate, pure, fără cusur. E și un spectacol social, actual, căci trăim de o vreme în amenințarea bolii și a morții, înspăimântați, derutați, deznădăjduiți, însă, mai mult, este universal uman, căci spaime precum acestea au rădăcini viguroase și străvechi în om și vor rămâne vii și‑n urma noastră.

„Nu poți privi într‑un suflet cum privesc eu acum în casa asta”, rostește fata înecată, întoarsă acasă pentru ultima dată, din piesa a treia, „Interior”, și întruchipată de Ada Lupu, o actriță uluitoare, cel mai trist și mai profund vers din poemul compus (poemele compuse) de Radu Afrim pe scena teatrului din Iași. Însă poți întrezări ceva din acel suflet, din nevoile lui adânci, privind în el ca printr‑o fereastră, nu cu ochii, ci cu propriu‑ți suflet. O nevoie adâncă a regizorului de a atinge moartea cu mâna, de a o înfrunta direct, de a nu o mai percepe în chip de secure gata să cadă, de beznă a spiritului, o nevoie împărtășită și reflectată în noi, privitorii, bieți muritori reduși la tăcere, la finalul spectacolului amuțiți, ieșind din sală, dar neștiind cu adevărat ce ni s‑a întâmplat, rătăcind apoi precum fantomele prin propriile existențe, în singurătate, în noapte, conștienți numai că putem, în sfârșit, să acceptăm: moartea e tristă, totuși de o tristețe frumoasă, teatrală.

Sunt unii care spun că Radu Afrim s‑a „clasicizat”, că în ultimii ani face altfel de spectacole, și par că o rostesc cu nostalgie, cu dor de „copilul teribil” al teatrului. Pe mine, însă, tocmai spectacolele din „perioada (lui) clasică”, cu viziunea lor artistică tulburătoare, stranie și coerentă, mă răsucesc lăuntric până la fericire, cum numai câțiva clasici ai literaturii universale, și anumite pasaje din muzica clasică, și unele opere de artă mai reușesc să o facă. Mulțumesc, Radu Afrim!

Foto: Iulian Ursachi

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *