Între timp, președintele Joe Biden vine în Europa ca să gestioneze mai ferm și mai direct situația de ajutor pentru Ucraina, dar mă îndoiesc dacă se vor lua decizii mai dure față de Moscova ori mai consistente față de Ucraina decât cele care s-au luat deja.
*
Cred că toată lumea a ajuns la o limită a imaginilor violente despre ce se întâmplă în Ucraina. Și, totuși, chiar dacă sunt dificil de suportat, aceste imagini sunt necesare spre a fi derulate și văzute întocmai pentru că fac parte din prezentul nostru brutal. Sunt convinsă, am spus-o de la început, că războiul din Ucraina a depășit de mult timp granițele Ucrainei și, psihologic-politic-etic-economic, ne privește pe noi toți, lumea întreagă. Exact din acest motiv nu avem cum să evităm știrile despre Ucraina, tocmai din această cauză imaginile femeilor și familiilor fugare și disperate, ale copiilor care stau ascunși, de săptămâni deja, în subsoluri, ale spitalelor delabrate de la bombardamente, ale civililor care sunt ținte intenționate ale armatei ruse – tocmai de aceea toate acestea trebuie urmărite în prezentul lor aspru, uneori chiar oribil. Îmi repugnă atât ignoranța, cât și indiferența la suferința oamenilor. Întrucât ignoranța și indiferența sunt nocive. În războiul din Ucraina, scopul lui Putin și al armatei ruse invadatoare a devenit fățiș: război de uzură și uciderea intenționată a civililor, respectiv distrugerea treptată a Ucrainei. Majoritatea bombardamentelor efectuate de ruși a avut ca țintă locuințe, blocuri, școli, teatre, spitale; foarte puține dintre bombardamente au avut ținte militare. Lucrul acesta spune totul: Putin mizează pe teroare și masacru. Până acum armata rusă a bombardat peste 100 de spitale din Ucraina.
*
Mă întreb ce își spune sieși patriahul Kiril al Rusiei (susținător acerb al lui Putin și al invaziei ruse în Ucraina) – în caz că mai are vreun dram de conștiință – despre cei 109 copii pieriți până acum în război! Cum de acest război fratricid (din multe puncte de vedere) este perceput de patriarhul rus ca o… cruciadă rămâne o chestiune care ține de patologia personală a acestui personaj, care a discreditat Biserica ortodoxă în lume. Kiril al Rusiei a fost solicitat să medieze pacea între Rusia și Ucraina, dar a refuzat acest lucru. O figură complet opusă patriarhului rus este, în schimb, reprezentată de Papa Francisc ale cărui demersuri pentru pace sunt asumate fățiș. Pontiful a decretat invazia rusă în Ucraina ca fiind un abuz pervers de putere și o agresiune inacceptabilă.
*
Sentimentul cel mai acut al celor care asistă la războiul din Ucraina este neputința. Nici voluntariatul (în varii locuri în care refugiații pot fi ajutați și asistați), nici donațiile în bani nu pot compensa, de fapt, această neputință. Fiecare face cât, cum și ce poate, adevărat. Românii s-au mobilizat intens și spectaculos, la fel ca alte popoare de la granița cu Ucraina, în a-i ajuta pe ucrainenii fugari în exil. Dar incapacitatea de a-i ajuta sufletește și psihic în mod real pe acești oameni îndurerați, alungați, îndoliați – oricâte vorbe bune, mâncare, haine, adăposturi ar fi materializate – este resimțită de mai toată lumea, așa cred. Neputința aceasta este măcinătoare. Imaginile brutale, de suferință acută și moarte, pe care le vedem de aproape o lună sunt copleșitoare, chiar strivitoare, omenește vorbind. Ne uităm, suntem șocați, tulburați, ne uităm, mai facem pauză, iar ne uităm. Cel mai periculos lucru este să ne obișnuim cu violența și brutalitatea imaginilor din Ucraina. Atâta vreme cât ele ne vor șoca și tulbura, revolta noastră va fi și ea vie. Chiar dacă suntem neputincioși în a găsi o soluție colectivă pentru Ucraina și ucraineni.
*
Cred că oricine află și vede și urmărește crimele de război comise de armata rusă în Ucraina nu-și mai găsește cuvintele de la un punct, oricât ar dori să protesteze și să se răzvrătească. Masacre și execuții. Papa Francisc a numit deja acest război ca fiind sacrileg din partea Rusiei. Am amuțit, pur și simplu, cuvintele nu mai sunt cuprinzătoare. Tribunalul internațional are probe îndeajuns cât să acționeze.
*
În cartea sa, Timp și povestire, Paul Ricoeur propune ca pereche conceptuală pentru tremendum fascinosum (nucleul emoțional al sacrului așa cum îl definește Rudolf Otto în Sacrul) un nucleu emoțional al ororii, pe care, în mod analog celui dintâi, îl numește tremendum horrendum. Deși gânditorul francez leagă conceptul tremendum horrendum de Holocaust, considerațiile sale pot fi valide pentru orice fel de oroare (de la genocidul armean la Gulag, la războiul civil din fosta Iugoslavie ori din Siria sau la masacrul și execuțiile recente din Ucraina). Conceptul de oroare este central în demonstrația lui Paul Ricoeur, alături de o nouă categorie propusă, anume cea a oribilului. Există o relație acută care se stabilește între oribil și neuitare (memoria suferinței). Oroarea este, în concepția lui Paul Ricoeur, dependentă de memorie; mărturisitorul ororii este un posedat al ochiului care vede, înregistrează și suferă. Iată câteva citate reprezentative din cartea lui Paul Ricoeur, care, deși axate pe oroarea Holocaustului, pot la fel de bine, cum am spus deja, caracteriza orice fel de orori petrecute în istoria recentă. „Oroarea este legată de evenimentele care nu trebuie uitate niciodată. Ea constituie motivația etică ultimă a istoriei victimelor. […] Oroarea este o venerație inversată. […] Cu cît înaintăm în explicația istorică, cu atît sîntem mai indignați; cu cît sîntem mai șocați de oroare, cu atît ne silim să o înțelegem. […] Între numărătoarea cadavrelor și legenda victimelor se intercalează o explicație istorică, dificil (dacă nu imposibil) de scris. […].” Ce s-a întâmplat la Bucha, în Ucraina, ține de tremendum horrendum. Nu știu dacă mai poate cineva să doarmă sau să respire normal după ce a văzut imaginile oribile ale execuțiilor și masacrului civililor din Bucha. După ultimele informații din mass-media este vorba de 400 de cadavre.
*
În drum spre casă, cu avionul, de la simpozionul Trecutul din prezent: memorie istorică și discurs literar, întâmplat la Pisa. În vorbirea mea i-am prezentat pe doi dintre constructorii de monumente funerare pentru eroi – prin literatură – Herta Müller și Patrick Modiano. Mă gândeam, zărind albețea norilor și văzduhul, cum ar fi ca, după ce a declarat aberant des-ucrainizarea Ucrainei, să îl străbată pe Putin și vreo intenție de de-românizare a României! S-a mai întâmplat așa ceva, sub cizma lui Stalin, din 1944 până în 1958 (cât au staționat trupele sovietice în România, retrase doar sub mănușa lui Hrusciov). Ce vremuri trăim: brutale, excesive, neomenești.
*
De multă vreme deja e greu să mai scrii și să mai vorbești despre ororile petrecute în Ucraina invadată de armata rusă. E greu să mai vezi imagini care conțin atâta pieire și rană, e greu să le procesezi. Se întâmplă ceva cumplit, iar apoi se întâmplă din nou ceva cumplit, nu mai există limită și bariere. Orice fel de oroare poate fi depășită de altă oroare. Iar simțământul acesta (al păpușii rusești a ororii), alături de neputința de a stopa oroarea, e cumplit. Te amuțește.
*
Ce diferență, iar și iar, între papa Francisc și patriarhul Kiril al Rusiei. Rugăciunea afectuoasă și gravă a pontifului pentru încetarea războiului din Ucraina (cu prilejul celebrării Paștelui romano-catolic) și ne-rugăciunea pentru pace (în general a) patriarhului rus care mizează pe putinism inclusiv religios vorbind (e un religios ideologizat, de fapt). Patriarhul rus se comportă aproape ca un trol (internautic) prin obstinația cu care aderă la putinism și implicit la un război de invadare. Învierea lui Hristos ar trebui să fie un prilej pentru toți creștinii (indiferent de confesiune) de comuniune, seninătate, pace. Ar trebui să nu existe, măcar în această perioadă de grație, discordie între națiuni și popoare. Dar anul acesta Săptămâna Patimilor parcă se tot prelungește în Estul creștin al Europei.
Foto: Vlad Drăgoi
