Jurnal din Tunis

Tunis. Primele trei zile. 10 decembrie 2019
M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită. Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să aleg una din variantele mele și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească. Aparent, e simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi. Zgomote necunoscute, hârșâit de mobile, pași, tocuri și uși trântite. Alerta ia locul emoției. Când ești înconjurat de ziduri, o pasăre ce ți se așază la fereastră poate părea un semn divin. Nu ești închis, dar fereastra are gratii și asta îți dă senzația de colivie.

Să spunem că am ales-o pe cea care ascultă. Am sosit în Tunis cu cerul acoperit de nori. Pare mult mai întins decât acasă și seamănă cu o cuvertură de un albastru-cenușiu. Clădirile nu îl sfidează nici prin înălțime, nici prin culoare. Ieri mă minunam, uitându-mă în sus, de față cu proprietara apartamentului unde stau, o italiancă stabilită de treizeci de ani în oraș. Nu mai are nimic latin în ea, poate doar sângele. Cât cer! am zis. S-a uitat la mine și a început să-mi vorbească despre clima tunisiană, despre ploile dese și fulgerele din zilele trecute. Dacă ai prejudecăți față de oamenii orașului, e suficient să te gândești că în spatele unui chip slab, nespălat și negricios stă o clădire albă, dantelată și tainică. Ce om trebuie să fii să ridici o construcție albă, cu dantelărie în piatră și geamuri colorate în albastru! Casele continuă să fie construite de cei cu care te intersectezi. Ei sunt proprietarii, chiar dacă nu poți să-i identifici uneori cu minunea arhitecturală pe care tocmai ai postat-o pe Instagram. La acest contrast mă tot gândesc. Aș vrea să știu cum învață copiii la școală despre culorile anotimpurilor. Dacă visează să atingă zăpada. Dacă o desenează cu cretă albă. Dacă cunosc transformarea frunzelor, toamna, din verde în galben și roșu. Dacă își imaginează copacii golași. Dacă se întristează. Am ajuns în ultima lună a anului. Șalul e forma mea de protecție de vânt, de ploaie sau de ochii sfredelitori ai trecătorilor. Am timp să mă pregătesc pentru momentul ce urmează. Nu știu să-l port ca o femeie a locului.

Când pleci într-o călătorie, lași acasă tot ce te împiedică la mers. Știi că fețele unor oameni se vor îngălbeni ca în pozele vechi, dar lupta cu tine însuți e cel mai greu de câștigat. Înțelegi că trebuie să accepți schimbarea cu prețul unor pierderi imense. Ai nevoie să pășești suplu, cât încape în două valize. E necesar acest exercițiu într-o viață, elimini, elimini și selectezi. Lucrurile devin mici paraziți care strâng până la sufocare. Întâmplările în care ai trăit mai intens decât în altele rămân cu tine, neprețuite, lipite pe craniul tău alb și curat. Poate pleci ca să le salvezi. Ca să nu se risipească amintirea lor în rutina unei existențe banale. Ca să viețuiești în gândul cuiva ca într-un cuibușor de pasăre. Poate ai simțit că viața ta a fost o risipă la discreția altora, că abia acum începi să trăiești.

Pe terasa unde locuiesc, o pungă neagră este purtată de vânt. Îmi distrage atenția ca un mic animal rătăcit. Nu mă simt ca acasă. Nu vreau să mă simt ca acasă. Aș redeveni ușor leneșă și neatentă. Mi-am luat o farfurie cu portocale, alta, plină de curmale, ceai de mentă, dulceață de lămâie și halva clasică. Le voi încerca și pe cele cu fistic sau migdale, în lunile ce vin. Mere, singura mare absență fructiferă din viața mea. Da, mărul e fructul sfrijit, aici, aruncat într-o cutie de rebut, dar cu aromă puternică. În curțile oamenilor cresc portocali, nu meri, nici peri. Mărul m-a salvat mereu de o prea multă bucurie și de o infinită tristețe. L-am mâncat dimineața, pe stomacul gol, seara, înainte de culcare, și de două ori, cel puțin, între mese. O nevoie organică și un aliat sigur. Dacă îmi voi pierde gustul pentru mere, dacă voi începe să tânjesc după alte fructe pe care le voi descoperi aici, înseamnă că eu sunt cealaltă. Ce caută ele pe masa incrustată cu frunze de palmier? Le simt complicitatea, au exact sentimentul de pasăre care a intrat de bunăvoie într-o cutie întunecată. Merele sunt gândurile mele așezate frumos pe o tavă cu motive arăbești. Posibil ca în acest spațiu gândurile și sentimentele să se materializeze în lucruri. Să-ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să-ți vezi bucuria într-un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să-ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă, unde se îneacă tot ce e viu. Am plecat departe ca să mă pot întoarce la mine.

S-a făcut deodată atâta liniște. Televizorul e oprit, internetul e lent, ziarele nu vorbesc despre România. Pot afla ce se mai întâmplă, dar nu vreau. Am trecut prin viața cetățeanului care somatizează problemele națiunii și acum mă așez pe margine. Exist doar eu și problemele planetei. Ale continentelor, ale țărișoarelor răspândite în cap ca un puzzle. Dragă țară, am fugit de tine ca să te pot iubi. Aici am de stabilit niște relații interumane, de învățat oamenii o limbă armonioasă, cum puține există, și de spus poveștile românilor, comparabile cu cele ale Șeherezadei. Patetismul se descarcă la distanță. Dar chiar și așa, tot nu voi tânji după emisiunile lui Fuego. E cazul să-mi analizez patriotismul. Îmi trec prin minte clișee pe care le resping. Da, înainte de a pleca mi-am cumpărat câțiva metri de bandă tricoloră, subțire, bună de brățară. Așa îi voi recompensa pe studenții mei. Simt că globalizarea nu e pentru mine. Nu cred că voi fi vreodată „cetățean al lumii”, voi fi mereu o româncă în lume, căscând ochii la miracole, tăcând și privind. Chiar acum muezinul cheamă la rugăciune. Nu am văzut încă ce fac oamenii pe stradă când răsună vocea aceea puternică. E ziua a  treia. Vecinul meu de deasupra nu s-a oprit din hârșâială. Ușile continuă să fie trântite. (…)

Până învăț limba arabă voi tresări dincoace de ușă la toate cuvintele rostogolite în aer. Le ascult muzicalitatea sau lipsa ei. Încerc să înțeleg natura umană care produce un asemenea limbaj pentru a-și exprima sentimentele. Nimic mai perfect ca limba latină pe lumea asta. Scot limba română din mine ca pe o marfă prețioasă trecută cu vederea la poarta de control. Ieri, în centru, am văzut afișul unui film despre o femeie care se luptă să fie auzită de societate. Nu departe, în stația de autobuz, altele două acoperite cu burka neagră. Oare știu citi, oare au voie să caute informații pe internet  despre acest film? E un contrast la fiecare pas. Am privit din taxi femeile arabe care conduc mașini scumpe. Sunt frumoase, de un exotism invidiat de orice europeancă. Au chipul bine conturat, cu trăsături cam prea proeminente după gustul meu, dar frumoase. Nimic, însă, din cochetăria franțuzoaicei, din gesturile voluntar-feminine ale italiencei. La trecerea de pietoni o astfel de femeie emancipată nu acordă prioritate unei arătări ghicite sub văluri. La trecerea de pietoni nimeni nu vorbește limba română.

Anul acesta m-am mutat din Place Pasteur în spatele hotelului Africa, foarte aproape de Habib Bourguiba, bulevardul central unde au avut loc Revoluția de Iasomie și toate manifestațiile din 2011 încoace. Am coborât în stradă în 25 iulie, când oamenii au ieșit să-și cânte imnul, bucuroși de căderea guvernului islamist. Atunci am scris un articol unde citam un antropolog tunisian care spunea că democrația occidentală nu se potrivește cu cea din orient și că ar trebui găsite strategii pentru a o adapta. Am discutat, apoi, cu o fostă ambasadoare a Tunisiei în Europa, o femeie emancipată, cunoscătoare a mai multor limbi străine. S-a arătat indignată, cum să construiești o democrație altfel decât după legile universale ale democrației! Urmăresc de câteva zile ce se întâmplă în Afganistan și înțeleg că acolo nu a funcționat democrația occidentală, că în toți acești douăzeci de ani, afganii nu au rezonat cu ea, la modul pe care îl înțelegem noi, occidentalii. Da, există o rezistență la ceea ce vine dinspre democrația noastră. Mulți înțeleg că libertatea ca pe o ofensă la cuvântul Profetului. Tunisul este un melanj de tradiție, conservatorism și modernitate. Nu știi niciodată care parte va ieși câștigătoare.

Foto: Ion Cucu

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *