Nu pot să nu mă gândesc în zilele acestea la Ion D. Sîrbu (1919-1989), pe care îl admir necondiționat, și la capodopera sa – Adio, Europa! Despărțirea lui Sîrbu de Europa (vezi titlul cu miză al cărții sale), la ceasul scrierii romanului (finalizat în 1985, adică în plin neo-stalinism ceaușist) era legată de comunism, dar unele din decepțiile autorului român sunt valabile și astăzi (a se vedea, recent, decepția provocată de opoziția oficială austriacă la intrarea României în spațiul Schengen).
Ion D. Sîrbu pune în scenă, de fapt, o relație de iubire-ură (psihanalitic vorbind) față de Europa. O iubire față de tradiția europeană, dar și detașare ori chiar repulsie față de degringolada ideologică și morală europeană. Mai este Europa o matrie? Sau este o fostă matrie, o Europă non-maternală, care își avortează copiii (geografici și culturali) îndepărtați ori îi repudiază! Căci Europa însăși a devenit decrepită – și atunci de ce să mai crezi în presupusul ei ideal sau într-o salvare (mântuire culturală) prin Europa?! Desiderius Candid, personajul lui Sîrbu, comentează leitmotivic despre statutul acestei Europe iubite totuși, dar decepționante din varii unghiuri, considerând că moștenirea locuitorului zonei Isarlîk este aceea a Europei corupte și condamnabile: „[…] Europa noastră lașă și preacurvă, ai cărei fii eram mai ales prin defectele noastre.” Europa este ori a devenit un muzeu, pe de o parte, iar pe de altă parte s-a autodemitizat programatic: „Mașina, curva și contul în bancă – iată miturile ce înlocuiesc, la acești urmași ai Renașterii și Luminismului, luciditatea, căința și mila de aproapele.”
Desiderius Candid este un sceptic care adoptă cinismul ca formulă de supraviețuire, fiindcă nu găsește altă soluție. Profeția personajului central din romanul lui Sîrbu este aceea că Europa va fi cucerită cândva de Asia și va colabora la propria sa distrugere și des-europenizare. Ion D. Sîrbu critică Europa, dar modelul său rămâne totuși (măcar parțial) unul european, în contra dictaturii și expansiunii asiatice (sovietice) pe care o percepe și acuză ca nocivitate maximă. Desiderius Candid, personajul lui Ion D. Sîrbu, este, în felul său, ultimul european din Isarlîk și teritoriile aferente; „ultimul mohican” obstinat în a mai fi și rămâne încă european, fie chiar printr-un râs ironic ori printr-o ideatică sceptică (și perdantă). Totuși, el nu mai caută neapărat Europa ori să fie european, ci bântuie și rătăcește în căutarea unei structuri ideatice și morale a ceea ce ar trebui să fie patria pe care nu știe dacă nu cumva a pierdut-o definitiv, din cauza dictaturii și a represiunii. Citatul de mai jos este emblematic și definitoriu pentru starea umană a intelectualului persecutat ori chiar anihilat într-un regim totalitar: „Patria […] ar trebui să fie locul la care te întorci indiferent de unde. Casa, «acasa» ta, cred că este viziunea singurătății tale imanent-transcendente, din care nu pleci decât izgonit, mort, prin naționalizare sau demolare. Am avut eu o patrie?”
Acasă pentru noi, pentru români, este încă Europa, indiferent de boicotul unor autorități europene la adresa României și al evoluției sale. Acasă înseamnă, evident, inclusiv teritoriul integru al României (așa cum este țara asta, cu bune și cu rele). Tocmai de aceea îi înțeleg pe ucraineni în felul în care își apără (până la ultima suflare) al lor acasă. Ce ar fi scris și ar fi spus Ion D. Sîrbu în aceste zile de război și măcinare europeană? Tare aș fi vrut să știu.
300 de zile de război, lumea e tot mai sătulă de vești alarmante, dezastre și durere, a intervenit uzura și dorința de a sărbători Crăciunul într-un mod compensatoriu mai acut decât de obicei, ca să fie uitate războiul, ororile, moartea, suferința. Putin își consultă generalii (pare că nu mai ia decizii singur), Volodimir Zelenski e omul anului (iar poporul ucrainean e poporul anului, în continuare). Dimensiunea nucleară a războiului nu mai e la modă, deocamdată. În schimb, iarna, foametea, frigul, penuria, mizeria sunt atuurile lui Putin în hărțuirea Ucrainei. Spaime destule sunt legate de Republica Moldova, în legătură cu un eventual atac militar putinist. Dar dacă ar ataca Moldova, Putin ar dovedi că e un dictator fără limite, care invadează doar ca să invadeze, supărându-și sprijinitorii chinezi și indieni. Belarus se antrenează și mizează în continuare pe o comuniune trup și suflet cu Rusia lui Putin, Lukașenko e mimetic și penibil. Putin e frisonant, Lukașenko e caraghios, dar periculos totuși.
Volodimir Zelenski în vizită-fulger la Washington. Îmbrăcat în kaki, nu ca președinte al Ucrainei, ci în calitate de comandant militar al Ucrainei. În mod limpede, nedorind să fie la costum oficial, ci în ținută de războinic fățiș primit în Biroul Oval al președintelui american Biden. Venit simbolic și totodată ultrarealist în SUA, ca să obțină susținere politică în continuare și arme performante. O lovitură de imagine în toată legea.
Între timp, cele două armate (rusă și ucraineană) se pregătesc să hiberneze, dar se antrenează pentru reînceperea războiu lui (în forță) în primăvară. Zelenski se află la Washington nu doar pentru război, ci și pentru pace, dar o pace justă în condițiile puse de Ucraina. Liderul ucrainean a fost onorat ca un erou în vizita sa americană: Biden l-a tratat ca pe un cruciat inspirator, iar Congresul american l-a ovaționat. Chiar dacă armata ucraineană nu va primi arme ofensive performante, bugetul pentru armele defensive performante care vor ajuta Ucraina este impresionant, iar vizita lui Zelenski nu este doar politică, e limpede, ci și una emoțională, umană, cu impact vădit asupra americanilor. E un lider tratat nu doar cu respect în SUA, ci și cu admirație, onoare și solidaritate. Biden este, probabil, aliatul cel mai atașat de problema Ucrainei și de misionarismul lui Zelenski întru țara sa.
Între timp, Rusia își extinde bazele militare, deci se înarmează cu tendință, iar Republica Moldova își manifestă temerea că țara va fi atacată, în primăvară, de armata putinistă. Putin, în conferință cu comandanții săi militari a recunoscut că Rusia trece printr-o tragedie, dar formularea a fost neclară. Analiștii forfotesc punând următoarea chestiune care se află pe buzele tuturor: va depăși, oare, războiul ruso-ucrainean granițele Ucrainei? În același timp, însă, Putin se preface atent la doleanțele copiilor adresate lui Moș Crăciun, ca și cum ar fi un intermediar bonom și plauzibil – ce farsă, ce farsor, ce abureală ridicolă și totodată perversă.
Putinismul implică prefăcătorie cu duiumul nu doar cinism, ci și captatio benevolentiae și lingușeală care mizează pe credulitatea copiilor. În paranteză fie spus, nu mă pot abține să nu fiu decepționată de decizia Parlamentului ucrainean care, prin votarea legii minorităților, le stopează în continuare românilor din Ucraina dreptul de a învăța în românește. Oricât aș înțelege sensibilitatea lingvistică și psihologică acută a ucrainenilor (și alergia lor) față de tot ce este rusesc, tot mi se pare injust și nedemocratic un vot împotriva minorităților care nu au dreptul să învețe în limba lor.
Războiul e același și tot astfel trenează și comentariile mele, risc să mă repet (vrând-nevrând), totul se reia, masacrele, moartea oamenilor, schimbul (rar) de prizonieri, edificiile pulverizate, dezastrul, războiul mediatic, manipulările, abuzurile. Sinonimele pentru toate aceste cuvinte-diagnostic sunt puzderie.
Putin, nevrotic și frustrat de Revelion, în Munții Urali (într-o cabană-buncăr), fără niciun chef la trecerea dintre ani. Ucraina primind (de la SUA) un ajutor uriaș de 3 miliarde de dolari pentru armament. Rușii lăudându-se că au ucis sute de ucraineni într-o singură zi, ca replică la uciderea a 170 de militari ruși dintr-o cazarmă, la începutul anului. Facțiunea Wagner într-o fază de declarații făcute de Prigojin, prin care acesta declară orașul Bahmut un punct strategic, întrucât posedă tuneluri care pot adăposti tancuri și armată.
Oamenii mor, e o hemoragie de morți, ca în orice război, și, totuși, e greu Putin la slujba de Crăciun rusesc într-o capelă, la Kremlin, cu trei preoți slujind: izolarea și auto-izolarea lui sunt tot mai fățișe și fac din liderul de la Kremlin un perdant inclusiv la nivel psihologic. Iar au început să circule zvonurile că Putin e pe moarte, ceea ce denotă că fantasmele colective nu pot fi stopate. Un blogger rus a postat o hartă cu fabricile de armament din România, care ajută, astfel, vădit militar, Ucraina. E ca și cum ar fi indicat ținte pentru o eventuală bombardare a României. Autoritățile ruse lansează din nou ideea că Rusia se confruntă cu NATO, de fapt, în războiul din Ucraina, NATO (mai ales Marea Britanie și SUA) având ca misiune să elimine Rusia de pe harta lumii; repertoriul justificativ rusesc e tot mai slab, iar propaganda, tot mai jenantă. România e considerată, într-un articol din Pravda, ca fiind o țară-berbec prin care SUA atacă Rusia, drept care apare ideea că România ar putea fi ștearsă de pe hartă; sunt bla-bla-bla-uri tipice pentru propaganda medatică rusească.
Susținerea Belarus acordată Rusiei va fi sancționată, anunță autoritățile Uniunii Europene; deocamdată sunt doar vorbe. Ucraina sapă tranșee la granița cu Belarus. E tot mai limpede că războiul putinist este unul de tip terorist (ca metodă și stil). Moralul trupelor rusești este la pământ: soldații sunt umiliți și șantajați, la minus 20 de grade sunt dotați cu cizme de cauciuc…; încep să apară tot mai multe filmulețe pe telefon despre penuria de pe frontul rusesc.
Comandanții militari nu sunt interesați decât de obiectivul politic, nu și de condiția soldaților; de fapt reiese tot mai clar că nu există ofițeri profesioniști în armata rusă, ci doar comandanți și soldați; de-abia dacă soldații vor pieri în număr foarte mare, de abia atunci, poate, e posibilă o răzvrătire anti-putinistă. Oare ar trebui să dispară câteva sute de mii de soldați ca mentalitatea publică rusă să se schimbe decisiv? Probabil. Dar nimic din toate acestea nu împiedică derularea războiului.
La Dniepro a fost bombardat un bloc de locuințe, sunt zeci de morți și răniți – racheta atacatoare era specializată pe atacat portavioane… E o crimă de război, premeditată. Bombardament dur al rușilor la jumătatea lui ianuarie 2023, ca să fie distrusă infrastructura ucraineană. O mamă ucraineancă, rămasă fără fiul ei, i-a blestemat pe ruși, într-o filmare care a devenit virală. Locuitorii din Harkov sunt relocați-deportați de ruși nu se știe unde. Nici pomeneală ca iarna aceasta să fie pasivă și cu predispoziție spre hibernare; se dovedește a fi tot mai crudă, tot mai hărțuitoare prin violențele ei. Putin e mulțumit de soldații săi (după bombardarea blocului din Dniepro) și își laudă trupele să continue pe această linie.
Rușii au cucerit Soledar, au avut pierderi uriașe, dar au călcat peste cadavrele militarilor lor, fără nicio problemă. Soledar arată ca un oraș din scobitori, atât a mai rămas, niște stâlpi din toate clădirile, e un oraș ferfenițit. Mercenarii Wagner atacă agresiv și obstinat, dispuși să suporte pierderi incredibile. Toate știrile acestea fast food, înșirate unele după altele alcătuiesc o tehnică narativă pe care N. Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”, o numea Bughi Mambo Rag. Pacea e tot mai departe de noi.
