JURNALUL PACIENTEI: UAU!!!

– Lăsați-mă toți în pace! Nu vreau sa vorbesc! Am nevoie să le analizez pe toate în liniște !

– Ba nuuuuu ! Oare cui să spun despre toate câte mă frământă? Atâtea, că nu pot ține cuvintele înăuntru! 

Cu aceste idei contradictorii eram la sfârșitul spectacolului „Jurnalul pacientei”, după ce nu respirasem aproape patru ore. Nu-mi rămânea decât să iau pixul în mână și să scriu, după sfatul auzit pe scenă.

Cred că nimeni din sală n-a respirat. Aflându-mă în primul rând, nici n-am simțit să fi avut o sală de spectatori în spate, făceam parte din anturaj. Ni s-a permis să privim prin broasca cheii unui spital de psihiatrie. Cine n-a fost tentat vreodată s-o facă? Și, culmea, asta era broasca cheii spre ospiciul pe care-l purtăm mereu cu noi. Tainele pe care nu vrem sa le știe nimeni, zăvorâte cu câteva lacăte, una câte una au ieșit la iveală.  Așa sunt eu? Nu se poate! Ba da, așa sunt! Ce știu despre iubire și despre încrederea în oameni, dacă despre mine știu confuz?! Nu mă pot încrede în mine, în reacțiile pe care le pot avea într-o situație imprevizibilă, stresantă. Cine poate? Eu sunt fiecare personaj din acest spectacol. Medic, dar și pacient. Psihanalistul personalizat, dar și bolnavul care își ascunde metehnele de ochi străini. Voi, nu? Cufundați în tăcere introspectă (în același timp!) jucăm roluri de față cu alții. Deseori, încercăm sa minimalizăm frustrările și să le transformăm în creație (Fericiți cei cărora le reușește!). Ne ascundem după niște măști potrivit așteptărilor celorlalți. Neadaptați la lumea ce ne pare crudă. Închistați în scoica singurătății de bunăvoie. 

Pacienta din mijlocul sălii, nebuna (interpretată minunat de Dana Ciobanu!), ne reprezintă pe fiecare, hai să recunoaștem. În cazul în care am fi sinceri cu noi și am rosti doar Adevăruri, spre stânga, spre dreapta, am putea schimba cu ea locurile. Dacă alegem să ascundem adevărul, să stăm la căldicel, în zona de confort, doar ne pare că suntem mai sănătoși mintal. Creatori de impresii. Fiecare își știe lianele încâlcite din creier…

Cine se poate sacrifica în numele ființei iubite fără nicio îndoială, să se ridice dintre pacienți și să părăsească sala. 

Mulțumim, Daniela Burlaca, pentru alegerea piesei, pe baza renumitei cărți a lui Alex Michalides „Pacienta tăcută”, pentru ideile geniale de regie, pentru o distribuție atât de minunată de roluri. E o mare enigmă traducerea unei cărți în gesturi, sunete și lumini pe o scenă. Necesită inteligentă, geniu, curaj. Daniela Burlaca e o traducătoare de sentimente. Ni le săgetează drept în zonele răspunzătoare de emoții, făcând acolo scurtcircuite. Se joacă cu sângele nostru, desenându-ne cu el chipurile. Ne place să ne vedem dezgoliți sau ne înfricoșăm? De-aici purificarea! Vindecarea vine parțial sau total doar dacă identificăm și recunoaștem problema. Doar o perdea invizibilă ne desparte pe unii de alții, pe cei sănătoși de bolnavi – „Diagnosticul psihiatrului nu există, dar e folositor ”. Ne atragem ca să vrem apoi să ținem distanța.

Mai mult de jumătate de spectacol am crezut ca eroina principală, Alicia, e interpretată de două actrițe diferite. Cred ca e cel mai frumos compliment care poate fi făcut unei actrițe. Atât de diverse erau ipostazele și atât de radicală trecerea de la o stare la alta, că îmi părea imposibil să fie o singură persoană. Plecaciuni, Cristina Trînbaci! Dacă n-am venit cu un buchet de flori la spectacol, vin acum cu un buchet de cuvinte de laudă. Explozie de trăiri. Intensitate. Extreme de sentimente. Ne-ai făcut să îndrăgim personajul, să nu-l judecăm. Să înțelegem, pe cât e posibil, saltul de la iubire la ură.

Bravo, Dana Ciobanu! Obișnuiți că ne poți surprinde, de data aceasta ne-ai delectat cu un rol care te pătrunde până în măduva oaselor. Se memorizează din sute de personaje. Te face să râzi și să plângi în același timp. Să te rușinezi apoi de tine că râzi de o nebuna atât de familiară, că plângi de o nebună care merită tot disprețul. Apoi, surpriză, alt rol, altă Dană. Iar râd și plâng laolaltă. De cel din mine, singuratic, ratat, anihilând durerea în viciu. De cel din mine afectuos, dorind să-i ajut pe alții când nu mă pot ajuta pe mine. Aș putea revedea spectacolul de câteva ori, pentru a savura detaliile acestor două roluri.

Să ne trăiești, Nicu Țurcanu, ne-ai încântat cu rolul fratelui. O prezentare perfectă, remarcabilă a unui personaj întâlnit în viața de zi cu zi, invidios, vanitos, carierist, un loc gol într-un loc de frunte. Niciun gest de prisos. O apariție scurtă, dar memorabilă.

Ne-ai surprins, Mihai Bordian. Nota 10 pentru alt personaj, complicat prin amestecul de senzualitate, luciditate, resemnare, trăiri ascunse. O apariție care te atrage ca un magnet, de la care nu-ți poți desprinde privirea. Ne atrage prin misterul legat de artă și ne ține la distanță prin răceala celor neînțelese din spatele tainei

A durat ceva timp până am înțeles că în rolul profesorului e Iurie Gologan. Admirație pentru un alt fel de a fi: glas, mers, gesturi – total diferite de tot de a fost până acum. Un profesor real, din sala medicilor și din tratatele de medicină

Aplauze, Cristyan Perepeliuc, cel mai sexist bărbat al timpurilor. Ai adus spectacolului un farmec aparte. Din preaplin de iubire și gelozie oare ne putem controla? Având lânga ele un așa Gabriel, care din femeile din sala și din univers și-ar fi păstrat rațiunea? 

Teo, interpretat de Viorel Cozma, pe scenă a pășit chiar din viață, s-a desprins dintre noi. E personajul care trece simplu ba în scenă, ba în sală, ba în rândul medicilor, ba în cel al pacienților. E cel mai aproape, cel mai (ne)înțeles de fiecare .

O remarcabilă trecere de la o stare la alta a eroinei sale o realizează Ana-Sia Carauș. Fiecare gest, fiecare detaliu a fost formidabil.Tocul unui pantof cochet de dama, incendiar, pășind în spectacolul propriu.

Am remarcat-o cu drag pe Viktoria Botnar. Sunteti minunata, Va amir in toate rolurile!

Bravo, Ilie Stefaneasa, ne-ați impresionat.

E un spectacol despre Tăcere? Despre strigăt! E despre crimă? Poate, despre motiv. E despre dramele unora? Despre adevărul propriu! Credeți că personajul strigă? Actrița? Eu așa strig când vreau uneori sa fug de mine. Am prins cu mâinile proprii raze din aceste scurtcircuite, m-am jucat cu ele mult după spectacol.

Atenție! Vă poate afecta emoțional! De aceea, Vă îndemn să mergeți la spectacolul destoinic de marile scene ale lumii. Aici, la noi acasă, la Teatrul ,,Geneza Art” cu echipa sa minunată;

MULȚUMESC pentru SĂRBĂTOARE !

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *