Poeme din volumul în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher
Dragostea mea după ce mi‑ai scos corpul
din groapa
comună mi‑ai găsit în buzunarul din față al
hainei carnetul
cu ultimele poezii Era ud De la pământul
ud Dar și de la corpul
meu putrezit & îmbibat în hârtie L‑ai uscat
la soare Stăteai
lângă carnet & așteptai să se usuce ca să
vezi dacă se
pot citi poeziile M‑am gândit că te uitai la
corpul meu
cum se evaporă din carnet Cum se evaporă
din poezii Și era
un pic straniu că poeziile se vedeau numai
dacă se evapora
corpul meu din ele Era vară M‑am
evaporat repede & poeziile
au început să se vadă Le citeai & te
priveam în același timp din
aerul de deasupra unde mă evaporasem &
din groapa comună
unde rămăsesem & din poezii Nu ai plâns
Dar am plâns eu Te‑ai
uitat mirată cum carnetul se udă iar Ai
început să sufli peste
el Peste mine Cu cât suflai carnetul se uda
mai tare L‑ai pus
în buzunar M‑am evaporat de la căldura
corpului tău mult
mai repede decât de la soare Cum mă
evaporam uneori
de la soarele & moartea dulce care‑ți
răsăreau împreună
pe față la orgasm Când l‑ai scos peste nici
un minut perfect
uscat se vedea că nu înțelegi nimic Nici eu
nu înțeleg dragostea
mea Te privesc chiar acum din groapa
comună Sau poate din
poezii De fapt din amândouă Aerul din
jurul tău sunt eu Dacă
simți cum aerul & lumina se fac deodată
un fel de sare udă să
nu te sperii Sunt doar eu E doar poezie
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
(Doar pentru că lumina plânge de la ce
scriu
nu înseamnă că sunt viu)
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Carolyn Forché & antologia ei din 1993,
Against Forgetting: vreo 150 de poeți din
secolul 20 cu poeme‑mărturie despre
ororile totalitare & genocidare; începe
cu genocidul armean & se încheie cu
războaiele din Iugoslavia.
Acolo l‑am descoperit pe Rádnoti Miklos
‑ cu carnetul în care și‑a notat ultimele
poeme găsit în buzunar după ce a fost
deshumat din groapa comună în care‑l
aruncaseră naziștii. Și în care numai
dragostea încăpățânată a soției lui, Fanni
Gyarmati, a reușit să‑l găsească. Hârtia
era deja îmbibată de zemurile propriului
corp descompus, au lăsat‑o să se usuce la
soare ‑ și au reapărut pe ea unele dintre
cele mai atroce & luminoase poeme
compuse vreodată de o ființă umană.
Rádnoti notase în poemele lui marșul
forțat al deținuților, execuțiile de pe
acel drum dinspre minele de cupru din
orașul sârb Bor înspre Ungaria (inclusiv
execuția prietenului lui, violonistul Lorsi
Miklós, împușcat în ceafă; „așa te vor
omorî și pe tine peste câteva zile”, notase
într‑un vers din ultima zi a lui octombrie
1944; exact așa a fost ‑ l‑au împușcat și
pe el în ceafă peste câteva zile), amintirile
cu Fanni (iluminate orbitor ‑ epifanii
în sensul cel mai tare, strict sacru, al
termenului).
Fanni a trăit încă 70 de ani, până în
februarie 2014. Nu s‑a mai căsătorit.
După moartea ei a apărut un jurnal de
1.300 de pagini, acoperind anii 1935‑46,
despre care nu vorbise nimănui în cei
70 de ani. A făcut și jurnalul ăsta să
apară din neant ‑ cum făcuse și poezia
să se întoarcă din mormânt. Ea e eroina
absolută a poemului ăstuia, a combinației
ăsteia de nekya & kaddish.
În hârtia poemelor lui Rádnoti, îmbibată de
carnea & creierul & inima lui, se îmbibase
de fapt tot umanul.
(Numai când hârtia se îmbibă de corpul
tău se cheamă că scrii cu adevărat.)
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Aș putea să nu‑mi aduc aminte de tine
dragostea mea dar
lucrurile simple nu merită făcute Simplă e
inima
care când moare a și murit Simplu e
creierul
care când se oprește chiar s‑a oprit
Dar groapa comună nu‑i niciodată simplă
Aici totul forfotește
până dincolo de sânge Ca‑n poezie Ca‑n
dragoste Tu
dintotdeauna ai fost groapa noastră
comună dragostea
mea Noi am trecut din prima secundă
dincolo de sânge
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
(Doar pentru că scriu poemele astea
nu înseamnă că sunt viu)
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Ce frumos răsar inimile peste groapa
noastră
comună zice Miklós Șșșt zic morții să nu le
speriem
Și ne uităm cum inimile alunecă pe
deasupra
ca niște pești de lumină Fir întins strigă
unul mai de la
margine Bă ce prost ești le‑ai speriat urlă
vecinul lui
Ba nu s‑au speriat boule Câteva inimi au
coborât și mai
aproape Morții freamătă ca orfanii la o
vizită de înfiere
O aud zice Miklós e Fanni a ta Inima ta ca
un somon
de lumină coboară printre morți și începe
să înoate
înspre mine
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Marii răniți ‑ care, la concertele date de
Enescu pentru ei pe front, se uneau câte
doi pentru a putea să‑l aplaude, atunci
când aveau câte o mână amputată.
Whitman ‑ care, în vremea Războiului
Civil, s‑a dus voluntar ca asistent
medical pentru marii răniți, pentru
marii mutilați, pentru muribunzii care
mai aveau de trăit doar câteva zile, poate
doar câteva ore. A vorbit & a condus
înspre moarte sute de oameni; și‑a folosit
cuvintele & limbajul, așa cum Enescu
și‑a folosit muzica, pentru a alina corpuri
& suflete aproape de distrugerea totală.
Enescu ‑ spunând undeva că a văzut fețele
marilor răniți anesteziate încă de la
primele note & că asta‑i ce face arta mai
prețios, aduce „transformarea în suflet”.
Am invidiat muzica citind asta: nu cred
că, în circumstanțele corpului distrus
aproape total, poezia poate anestezia
atât de rapid. Anestezicul ei e mai lent;
durează mai mult până când cuvintele se
dizolvă în sânge ‑ &, purtate de el, ajung
să se dizolve în creier ‑ &, în cele din
urmă, să dizolve creierul.
Poezia pansează ‑ dar fără anestezic.
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Dragostea mea când carnea mea se topea &
se îmbiba
în carnețelul din buzunar știam că
niciodată nu te‑am
înșelat mai oribil Numai în carnea ta mai
intrasem
ca în hârtia asta Nu Invers Numai carnea ta
mai intrase
atât de adânc în mine Mă îmbibam & mă
așteptam ca
paginile să înceapă să cânte chiar acolo în
groapa
comună Cum cânta carnea mea după ce te
îmbibai în ea
Cum a cântat neîntrerupt de când te‑am
văzut în stația de
tramvai de lângă Keleti & până când
glonțul mi‑a intrat
în ceafă aici la Abda lângă Győr N‑ai să mă
crezi când
o să‑ți spun că și glonțul străbătând creierul
îmbibat de
tine a început să cânte Dar toată groapa
comună poate
depune mărturie că așa a fost Așa că‑i un
mic scandal
că paginile n‑au cântat aici jos printre oase
Cântecul
ne‑ar fi făcut să uităm că nu mai aveam
carne Cum ne
făcea înainte să uităm că avem carne La
vreo 2 luni după
ce m‑ai scos din groapă erai deja înapoi la
Budapesta pe
strada Pozsony în patul nostru Ai scos
carnetul din care
mă evaporasem & l‑ai pus lângă tine în pat
& l‑ai
deschis A început să cânte ca o cutiuță
muzicală Ai
rămas întinsă & l‑ai ascultat atentă cântând
neîntrerupt
de atunci din iunie 1946 până în februarie
2014 când
te‑ai ridicat din pat & ai închis carnetul &
ai coborât aici
lângă mine M‑ai îmbrățișat & am început
să ne îmbibăm
liniștiți unul în altul ca în pământ Ca în
hârtie Groapa
comună a început deodată să cânte ca o
cutiuță
muzicală
