Înșfăcat de guler, târât pe străzi, împins pe ușă. Schematic vorbind, așa se întâmplă; în realitate, există niște forțe opuse, doar cu un piculeț mai puțin brutale decât acestea – cu o nimica toată ce-ți conservă viața și chinurile. Eu sunt victima ambelor tipuri de forțe. Nu cred că există oameni a căror stare lăuntrică să semene cu a mea; în orice caz, îmi pot imagina astfel de oameni, dar nu-mi pot închipui deloc că lor le tot dă ocol, în jurul capului, ca și mie, corbul acela tainic. Totul este un produs al fanteziei: familia, biroul, prietenii, strada; toate sunt închipuiri, mai îndepărtate sau mai apropiate, iar femeia e cea mai apropiată dintre ele; adevărul este însă unul singur: că-ți strivești capul de peretele unei celule fără ferestre și uși. Celula mea din închisoare – fortăreața mea. (Osul propriei frunți îi stă în cale – de propria-i frunte își izbește fruntea până la sânge. Se simte captiv pe acest pământ, prea strâmt pentru el; jalea, slăbiciunea, bolile, obsesiile deținuților se dezlănțuie în el și nici o mângâiere nu-l poate consola, tocmai pentru că ea nu-i altceva decât o consolare – o mângâiere delicată, care-i provoacă dureri de cap în raport cu brutalitatea faptului de a fi închis. Dar dacă-l întrebi ce-și dorește de fapt, nu-ți poate răspunde, fiindcă n-are nici o idee despre libertate.)
E uimitor cum m-am distrus singur, în mod sistematic, de-a lungul anilor; a fost ca ruperea lentă a unui zăgaz – o acțiune absolut intenționată. În spatele faptului că n-am învățat nimic folositor și – legat de acest lucru – am asistat neputincios la propria-mi degradare fizică, se poate ascunde o anumită intenție. Am vrut să rămân neînduplecat, neînduplecat de bucuria de a trăi pe care o are un om sănătos și util. De parcă boala și disperarea nu m-ar abate cel puțin la fel de mult din drumul meu… N-am avut un mod de viață cât de cât corespunzător așteptărilor. A fost ca și când mi s-ar fi dat, ca oricărui om, centrul cercului și apoi aș fi avut, tot ca oricine, de dus o rază decisivă, spre a trasa după aceea un cerc frumos. În loc de asta, mi-am luat mereu avânt, ca să duc raza, dar de fiecare dată a trebuit s-o întrerup numaidecât (exemple: pianul, vioara, limbile, germanistica, antisionismul, sionismul, ebraica, grădinăritul, tâmplăria, literatura, tentativele de a mă însura, locuința proprie)… Părăsești dintr-un singur salt o succesiune criminală de tipul faptă-cercetare, faptă-cercetare, creându-ți o modalitate superioară de examinare – superioară, nu însă și mai penetrantă; și cu cât ea își sporește superioritatea și devine mai inaccesibilă din perspectiva „succesiunii” respective, cu atât capătă mai mult independență și, supunându-se mai îndeaproape legilor propriei mișcări, calea urmată de ea devine cu atât mai imprevizibilă, bucurându-te și înălțându-te.
(Cel care, viu fiind, nu face față vieții are nevoie de o mână spre a respinge cât de cât disperarea pe care i-o provoacă destinul – și reușește prea puțin – iar cu cealaltă mână își poate nota ce vede printre ruine, căci vede altceva și mai mult decât alții… Stranie, misterioasă, poate chiar riscantă, dar și izbăvitoare este consolarea aceasta a scrisului: scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a ființei mele, totul s-a precipitat în această direcție, lăsând fără preocupare toate aptitudinile ce vizau, în primul rând, plăcerile sexului, plăcerea de a mânca și de a bea, bucuria meditației filozofice și a muzicii.)
Dacă am marea dorință de a fi atlet, asta se datorează, probabil, faptului că aș vrea să ajung în cer, unde să pot fi la fel de disperat ca aici. Te desfășori în felul tău abia după moarte, abia după ce ai rămas singur. Pentru individ, faptul de a fi mort este ca o seară de sâmbătă pentru un coșar care-și spală trupul de funingine. Atunci se vede cine a provocat mai multe pagube: el contemporanilor sau contemporanii lui. În primul caz, el a fost un om însemnat.
*Textul meu, un joc, conține exclusiv fraze din Kafka, Jurnal (RAO, 2007, trad. Radu Gabriel Pârvu, 666 pag.), selectate, colate și dispuse în așa fel încât să schițeze un succint, dar – subiectiv vorbind – cât mai relevant portret al autorului lor.
Un răspuns