Înainte de a deveni librar cu normă întreagă, viața mea a fost un șir de experimente, care mai de care mai pestrițe, unde joburile au variat de la profesor de pian până la… operator call center, căci cum poți cunoaște cu adevărat lumea capitalistă fără să ai contact, măcar o dată‑n viață, cu universul corporatist? Am rezistat doar trei luni în mediul kind reminder, pentru că mă scotea din sărite artificialul conversațiilor și al comportamentului celor din jur, lucruri care nu puteau fi tratate cu niciun bonus și cu niciun target dus la bun sfârșit.
Când am văzut Teambuilding (pe Netflix; am rezistat ispitei de a merge la cinematograf ca toți cei din jurul meu), am avut un sindrom posttraumatic la auzul limbajului de lemn corporatist, în care e scris tot scenariul filmului. Intenția regizorilor – Matei Dima, Cosmin Nedelcu și Alex Coteț – a fost să creeze o parodie a lumii în care trăiește majoritatea românilor: aceea a corporațiilor care, bazându‑se pe nenumărate studii științifice de psihologia grupului, vrea să facă din mediul muncii un loc prietenos, unde șeful și toți cei care conduc activitatea subalternilor nu sunt doar superiori ierarhici, ci și prieteni cu care se poate discuta liber și relaxat, ca „la bere”.
Emil (Matei Dima) reprezintă tiparul workaholic‑ului și al băiatului mamei, care nu a atins cu adevărat maturitatea și suferă de anxietate socială. Înnebunit să se ridice pe scara ierarhică, are idei inovatoare, dar nu‑l bagă nimeni în seamă fiindcă este lipsit de autoritate și nu impune respect. Toți subalternii săi sunt mult mai preocupați de pauza de cafea și de țigară decât de munca în sine – dovadă că nimeni din corporații nu e pasionat de munca pe care o face, ci, mai degrabă, de salariul care intră la începutul lunii. Promovarea se transformă în retrogradare și astfel începe bildungsromanul lui Emil care, din Harap‑Alb, trebuie să devină regele ales.
Retrogradat la gradul de team‑leader al call‑center‑ului companiei – un soi de Insulă Elba în flăcări – protagonistul face cunoștință cu oamenii resemnați ai PLM Global, care nu‑și doresc nimic altceva decât să se termine odată ziua de muncă. Nu au aspirații, nu au dorințe de promovare. Sunt sălbatici, nu au reguli, iar dictonul „clientul nostru, stăpânul nostru” le e străin. Dacă la început veniseră cu forțe proaspete, prin contactul cu nemulțumiții companiei – care, ca orice corporație, minte cât mai frumos pentru a‑și atrage clienți – devin niște fiare, uită de bunele maniere și răspund la telefon cu același sictir și cu același dispreț cu care li se vorbește. Înnebunit de haosul din jurul său, Emil caută să‑i disciplineze, îi mituiește cu mâncare și cu… șervețele umede, însă nu reușește să se impună. Umilit de niște oameni pe care îi crede inferiori, în cele din urmă, cere ajutor de la liderul informal, Horia (Cosmin Nedelcu), care îi râde în nas la început, dar ajunge să‑l ajute pentru a‑și atinge scopul: să plece Emil de acolo cât mai repede.
Prima jumătate a filmului se învârte în jurul relației de love‑hate dintre protagonist și membrii call center‑ului formați din niște tipologii eterogene și absurde: conspiraționista fană Vadim (Victoria Bobu), băiatul șmecher, cu sexualitate exacerbată (Vlad Ianus), retrogradul mintal care încearcă să se integreze în lumea normală, dar devine batjocura celorlalți (Nicu Banea) și femeia capabilă, dar blazată din cauza mediului de lucru (Anca Dinicu). Nici intriga nu întârzie să apară: șeful (jucat de Șerban Pavlu) vrea să desființeze departamentul de call center fiindcă trebuie să modernizeze întreaga companie, iar una dintre măsuri este cea de a înlocui operatorii cu A.I., care își fac treaba mult mai eficient și costă mai puțin. Atașat de echipa lui de inadaptați, Emil pune la bătaie situația departamentului său prin propunerea de a participa și de a câștiga Cupa Veseliei, un concurs al companiei prin care echipe din întreaga Românie se întrec și se distrează spre, desigur, a se cunoaște și a se împrieteni – așa cum își doresc corporațiile: să fie armonie și veselie printre angajați.
De aici, lucrurile o iau razna, căci teambuilding-ul și concursul sunt mereu dominate de clujeni, iar Emil și echipa sa de „idioți” pornesc cu un handicap din start. Misiunea de a câștiga cupa pare imposibilă, dar respectând scenariul unei comedii americane low‑cost, desigur că binele va triumfa.
Narațiunea filmului interesează mai puțin, căci e predictibilă încă de la început. Ce este de apreciat în Teambuilding sunt clișeele României contemporane, pe care le parodiază cu bun simț. Am savurat stereotipiile despre oamenii ce aparțin anumitor regiuni: Moldova reprezentată de femei frumoase, istețe și șirete, cu un erotism aparte; Oltenia plină de bețivi uniți, care știu să se distreze și care, în ciuda alcoolului care le curge prin vene, au mintea ascuțită; Ardealul sau, mă rog, Clujul, simbolizat prin oameni ai viitorului, lenți, cu un limbaj în slow motion (toate regiunile îi percep asemenea unor „melci lingvistici”), dar puși la punct, de la pulover de ultimul răcnet, de firmă, până la mașinile electrice. Toți vor să fie ca ei (mai puțini „capitaliștii”, care observă artificialul comportamentului lor), dar finalul demonstrează că „clujeanul” – la fel ca „bucureșteanul” – nu e decât micul provincial venit în marile capitale ale României, care vrea neapărat să se integreze, preluând ticurile verbale și obiceiurile regiunii căreia vrea musai să i se alipească.
Un personaj absolut detestabil, dar jucat excepțional de Anca Munteanu, este cel al Dorinei, șeful suprem de la Resurse Umane, care taie și spânzură orice angajat și are ca secretar un lacheu îndrăgostit nebunește de caracterul ei dominant. Mai mult decât atât, ea este și reprezentanta de seamă a tipologiei lingăului, care aprobă șeful în tot și în toate, doar‑doar va obține locul sub soare după care tânjește în adâncul sufletului.
Un alt moment care trebuie menționat este cameo‑ul lui Horia Brenciu, care apare sub chip de Dumnezeu atunci când personajul jucat de Cosmin Nedelcu delirează în urma unei lovituri puternice. Scena e ruptă din God Almighty, iar cei doi, îmbrăcați în alb și plimbându‑se printr‑o câmpie înflorită, devin Morgan Freeman și Jim Carrey autohtoni, doar că nimeni nu ajunge Dumnezeu pentru o zi la finalul conversației. Doar o „auxie” menită să‑l ajute pe Emil să răzbească împotriva dușmanului suprem: corporația PLM Global, nume deloc ales întâmplător.
După ce toți au „pupat Piața Endependenței”, își întorc spatele de la companie și își văd de visurile lor, semn că există viață după munca într‑o multinațională, una chiar mai bună pentru că, kind reminder, nimic nu se compară cu lucrul făcut cu pasiune.
Știu că filmul a stârnit polemici serioase în rândul scriitorilor și al intelectualilor, iar întrebarea de ce trebuie văzut un asemenea film de prost gust a stat pe buzele tuturor încă de când actorii făceau lobby pe internet pentru el. Nu e bun, dar nici rău. Și dacă s‑a și râs, cu atât mai bine!
