Repetiție pentru o lume mai bună (Polirom, 2022), cel mai recent roman al lui Mihai Radu, pleacă de la premisa că lumea înconjurătoare e simptomatică, plină de metastaze, în prăbușire și probabil fără posibilități de a se salva (dar în cu totul alt fel față de cum o face Michel Houellebecq, un alt admirator al acestui stil). Marele merit al cărții este că naratorul nu face din asta un prilej de puerilitate, nu caută să fie sobru și nici moralist, nu caută să își emoționeze cititorii cu orice preț și nici nu se ia câtuși de puțin în serios. Răspunsul personajului Paul la tot ce i se întâmplă vine pe o filieră nihilistă, existențialistă și, în final, toate acestea fac din el un personaj cinic, cu un umor atât de negru, încât pe alocuri poate părea absurd. Paul nu își face speranțe iluzorii cu privire la viața lui, nu se amăgește că lucrurile vor merge înspre bine, ci, hiperlucid și hipercalm, își trăiește fiecare zi a vieții cu o stăpânire aproape neverosimilă, care trădează o atitudine resemnată.
În linii mari, romanul urmărește povestea lui Paul, un adult cu numeroase crize de maturitate tardive, venite odată cu semnele îmbătrânirii și ale proximității morții tatălui, simbol al unui trecut de care nu doar că nu se poate rupe, dar din cauza căruia ajunge să disimuleze constant, lăsând uneori impresia unui bărbat non‑empatic, a unui tip rigid și închis care nu se abține de la a râde în nas lucrurilor ce i se întâmplă, oricât de grave ar fi ele. Cu toate astea, nu puține sunt pasajele când adevăratele trăiri ne sunt devoalate, în toată intimitatea lor: „Îmi venea să plâng, dar voiam să demonstrez ceva” sau „Asta mă durea și nu găseam niciodată prilejul să i‑o spun”. Persoanele din jurul lui Paul sunt Mădălina, fosta soție care îl irită și prin simpla prezență, față de care nu prezintă decât atitudini zeflemitoare, acide, mai e Lavinia, fiica lor, la care voi reveni puțin mai târziu, tatăl muribund, cele două îngrijitoare și prietenul Slavic. Singura tensiune (care, în fapt, nici nu e o tensiune reală, e lipsită de suspans, e mai degrabă un fir de care se leagă restul planurilor ca să capete contur) a romanului este cea din jurul morții tatălui lui Paul („Poate să moară, a zis el. Asta se poate mereu.”), iar odată acest suspans curmat, are loc o destăinuire care se integrează foarte firesc în construcția narațiunii și care nu și‑ar fi avut locul înaintea decesului, ar fi părut artificială, ar fi permutat optica și ar fi instrumentalizat enorm lectura către o privire mai indulgentă, ar fi ieșit din zona lowkey care îi place atât de mult lui Mihai Radu. E vorba aici despre abuzul sexual din partea tatălui (acum decedat) de care a avut parte sora vitregă a lui Paul, Mara, când ei erau copii. Faptul că dormea și nu a auzit țipetele surorii lui îi creează acestuia o angoasă paralizantă care îl urmărește până în prezent și care îi influențează fiecare interacțiune, fiecare reacție și fiecare decizie. Totodată, reacția mamei, care își apără fără să ezite soțul și care înăbușă glasul fetei pentru a‑și continua traiul în mod „normal”, contribuie la trauma acestuia, sensibilizându‑l: „Ne‑au făcut instructajul: să nu spunem nimănui despre tâmpeniile din capul Marei, îi facem rău lui tata, îl dau afară de la serviciu, nu vom avea ce mânca, iar mama a jurat că ea o să moară de inimă, pentru că nu va putea trece peste rușine”.
Dintre toate personajele mai sus amintite, relația cu Lavinia este de departe cea mai organică, cea mai sensibilă și singura care reușește să îl vulnerabilizeze pe Paul. Disfuncționalitatea căsniciei a avut, în mod previzibil, repercusiuni și asupra legăturii cu fiica, iar aici protagonistul, alimentat de reproșurile Mădălinei, nu încetează din a se auto‑învinui; Lavinia este singurul personaj care îl înduioșează și care face, pentru câteva momente, ca lumea să pară, într‑adevăr, mai bună.
„E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în abandon. Mai ales atunci când nu crezi în frică.”
În Naissance de la clinique (PUF, 1963), Michel Foucault vorbește pe larg despre corpul bolnavului, spune că pentru ochiul nostru uzat, corpul reprezintă spațiul de origine și de distribuție a bolii, că medicina uzează tocmai de componenta vizibilă și solidă a lui pentru a spațializa maladiile. Lucrul acesta pare să fie motivul obsedant al romanului lui Mihai Radu, el abundă de pasaje despre trup, despre limitele lui, despre memoria tactilă, despre piele, unele fiind mai sumbre, altele de‑a dreptul hilare. Iar de aici rezultă un alt mare merit al cărții: acela că reușește să fie în mod ritmat când gravă, când extrem‑comică.
Mult mai puțin tehnic decât Contaminare (2019), Repetiție pentru o lume mai bună e un roman care își duce la capăt toate mizele, care nu își propune mai multe decât știe că poate face, e un roman despre un bărbat nomad, neintegrat mediilor în care se mișcă, despre traume nedepășite și familii destrămate. Găsim asumpții fine și despre comunism, capitalism, despre corporații și consumerism. Probabil nu cea mai bună carte pe care a dat‑o Mihai Radu, dar cu siguranță una care merită și trebuie parcursă.
