Scriu acest editorial în a treia zi de grevă a profesorilor. Nu se știe cât va dura. Dacă ne luăm după oferta guvernului – la nesfârșit. Dacă ne gândim că e vorba de o categorie de salariați cu resurse materiale fragile (în timpul grevei contratul de muncă este suspendat și, prin urmare, cadrele didactice nu vor fi plătite), dacă mai observăm și enorma presiune publică, mediatică, politică exercitată sistematic asupra lor – în scurtă vreme vor reveni, umiliți, la catedre.
S-a ajuns la capătul răbdării. Învățământul e de ani buni un domeniu dramatic subfinanțat. Și nu e vorba numai de venituri aici. Deși, să nu fim naivi, statutul social al profesorilor a ajuns cât se poate de jos și din această pricină, într-o lume care-și fixează ierarhiile, valorile, percepția în funcție de câștiguri.
Să facă revoltații un simplu exercițiu de imaginație: și-ar susține copiii să devină profesori? De ce nu? Primul răspuns e legat de salarizare. Se câștigă puțin. La limita supraviețuirii. E aproape imposibil să-ți încropești o viață, când ai terminat facultatea, cu un salariu de 2200-2500 lei. La fel cum este dificil, după 25-30 de ani de muncă, și să-ți menții rangul, să te îmbraci elegant, să te îngrijești, să-ți vindeci bolile, să-ți sprijini copiii, să pleci în vacanță, să te ții la zi, să-ți cumperi cărți dintr-un salariu de 3000-4000 de lei. Sunt lucruri simple. Nu e deloc jenant să le aducem în discuție. Dacă meseria de profesor și-a pierdut respectul e și din cauza asta. „Un biet profesoraș”: adică un om sărac, lipsit de influență. „Un biet dascăl de la țară”. Vai de capul lui. Ceea ce respectam acum câteva decenii disprețuim acum.
În rest, se activează în aceste zile toate inepțiile posibile: că un cadru didactic nu muncește de cât 18 ore pe săptămână și că are vacanță două luni și ceva pe an. E numai partea publică, vizibilă, a muncii. Care este foarte grea. E ca și cum ai spune că un sportiv nu muncește decât în timpul competițiilor oficiale; că programul unui actor se reduce la ceasurile petrecute pe scenă în fața publicului. Alt reproș: dar meditațiile? Da, meditațiile.
În primul rând, orele particulare nu sunt semnul huzurului. Dimpotrivă, sunt simptomul disperării, al nevoii de a compensa salariul insuficient. În al doilea rând, există în România un sistem de învățământ paralel cu cel oficial, gratuit. Copiii care nu au părinți cu posibilități financiare, care nu sunt pregătiți în particular, nu au decât șanse palide, accidentale, de a intra la o școală bună. A făcut ceva clasa politică pentru reglarea acestor deficiențe? Pentru ștergerea acestei discriminări sociale? Mă tem că nu. Dimpotrivă, noua lege a învățământului va întări acest sistem neoficial, profitabil atât pentru profesorii de la oraș, din școlile zise „de elită”, cât și pentru cei cu venituri peste medie.
Și mai e o mare problemă, poate cea mai mare: politizarea sistemului de învățământ. Cum poate gândi o clasă politică submediocră o reformă funcțională a sistemului? Specialiștii adevărați se feresc să aibă vreun contact cu mediul politic. Este adevărul adevărat. Problema e că, prin neimplicare, a luat naștere o castă creată prin contraselecție. Care își clonează variante la nivelul fiecărui domeniu pe care-l administrează.
Cele mai multe dintre reușitele sistemului nostru de învățământ sunt rezultatul implicării unor profesori extraordinari, cumva împotriva sistemului. Așa cum este el gândit acum, de la politizarea prin inspectorate, la planurile cadru, programe etc. – sistemul de învățământ e moartea pasiunii. Pentru elevi, dar și pentru profesori. Ori prăfuit, ori superficial sincronizat ideologic. Prin urmare, greva de acum nu e decât un spasm. O tresărire tardivă, dar necesară. Ar fi nevoie să înțelegem că educația este principalul domeniu care ne poate ridica. Dar e și cel mai discreditat, printr-un demers continuu, de 30 de ani.
Am citit de curând că în România industria de videochat are mai mulți angajați (fără acte, fără taxe plătite) decât industria construcțiilor, învățământul și altele. Cifra estimată de ANAF era cea de 400.000. Credeți că nu are legătură cu starea școlii? Cu statutul profesorilor? Ba are. Când școala nu pregătește tinerii pentru viață, aceștia se vor orienta către alte zone, unde specializarea e la locul de muncă. Nu sunt de acuzat. Din ceva trebuie să trăiască. Când statul nu-ți oferă șanse, ți le creezi. Când nu se investește în educație, se culeg roadele amare. Sau nu se culege nimic.
