În penultima seară a Festivalului Internațional de Teatru și Film pentru Publicul Tânăr din Iași (4‑10 octombrie 2023), Centrul de Creație Maidan din Cluj‑Napoca a adus la Teatrul Luceafărul spectacolul Disneilend, realizat pe baza tehnicii Verbatim și având ca punct de plecare povestea unui deținut dintr‑o închisoare de maximă siguranță din România. După cum au explicat în discuția de după reprezentație, membrii echipei s‑au documentat timp de o săptămână într‑un penitenciar, unde au făcut ateliere de teatru și au luat interviuri deținuților, alegând în cele din urmă povestea unuia dintre ei pentru a o pune în scenă. Actorul Radu Lărgeanu a reprodus într‑o manieră cât se poate de fidelă comportamentele și replicile personajul principal, care fusese condamnat pentru omor, iar acum se afla în pragul eliberării, după ce petrecuse peste douăzeci de ani în diverse penitenciare.
Tehnica Verbatim presupune utilizarea exclusiv a materialului obținut în interviuri, însă pentru a evita monotonia unei copii stricte a realității, regizorul Diana Aldea s‑a îndepărtat puțin de principiile acestui tip de teatru documentar, propunând un final fictiv al poveștii și introducând alte două personaje: Găbița (actrița Codruța Bonta), prostituată adusă de ceilalți deținuți, cu complicitatea paznicilor, pentru a celebra eliberarea protagonistului, și proxenetul, care e chiar fratele ei (actorul Ioan Crișan, în versiunea jucată la Iași). Spectacolul se desfășoară în jurul interacțiunii dintre Găbița și deținut, ei ajungând să se împrietenească pe măsură ce deținutul îi vorbește prostituatei despre viața lui în penitenciar.
Dincolo de efectul adesea comic al schimburilor de replici, atmosfera e profund impregnată de destinul tragic al personajului principal, a cărui vină e aceea de a fi luat mult prea brutal apărarea celor slabi în fața unora mai puternici: din relatările sale reiese că motivul pentru care a fost închis e acela că a ucis un bărbat care bătea un copil, iar în penitenciar se implica adesea în conflicte pentru a lua apărarea unor colegi, ajungând să fie el pedepsit. Impresia pe care o lasă spectatorului e, pe de o parte, aceea că de fapt nu ar fi în întregime vinovat, că din punct de vedere moral – dar al unei morale instinctuale, primitive – avea dreptate să acționeze așa cum a făcut‑o, până la un punct. Însă, pe de altă parte, publicul are în față un om care a ucis, ceea ce inevitabil inspiră teamă. Radu Lărgeanu a reușit să reproducă în sala de teatru senzația pe care probabil că a avut‑o echipa de actori când a interacționat cu deținuții, și anume paradoxul dintre umanitatea care ne leagă de ei, cei nu chiar atât de diferiți de oamenii liberi, aflați după gratii parcă dintr‑un concurs al întâmplărilor – protagonistul sugerează la un moment dat că dacă nu s‑ar fi aflat în acea zi exact în acel loc, ar fi fost poate liber acum – și teama în fața reacțiilor imprevizibile ale unor oameni care nu numai că au ucis și ar putea să o facă din nou, dar care, trăind atâția ani într‑o lume închisă, ajung să funcționeze după principii incompatibile cu cele din exterior.
În primă instanță, titlul spectacolului nu pare decât să contrasteze cu subiectul acestuia, legătura devenind evidentă abia spre final, când protagonistul, a cărui activitate preferată în închisoare era aceea de a se uita la desene animate, își declară dorința de a merge la Disneyland în Bulgaria, alături de Găbița și băiețelul ei, pentru a‑și întâlni personajele preferate. Desigur, castelul din povești apare ca metaforă a unei lumi de neatins, aflate dincolo de gratii (căci el nu va ajunge niciodată la Disneyland, așa cum nici nu va ieși din închisoare). Însă cu grafia distorsionată – Disneilend, cum apare de fapt în titlu –, acel loc magic poate simboliza pentru public, într‑o ironie sumbră, închisoarea însăși ca univers autonom, în care totul se întâmplă altfel decât în „realitate”: un Disneyland răsturnat, un castel al poveștilor triste, în care nici nu poate fi vorba de happy end.
Unul dintre avantajele sălilor mici de teatru, mult mai bogate în posibilități de expresie decât marile scene, e proximitatea dintre public și actori, care a jucat aici în favoarea creării impresiei că ne aflam cu toții în celulă. Totuși, un al patrulea zid invizibil, deși fragil, ne separa de protagonist, protejându‑ne. Pentru a intra în intimitatea deținuților, echipa Centrului de Creație Maidan a fost nevoită să se expună unor riscuri de care publicul e, desigur, scutit, căci teatrul – și mai ales teatrul documentar – creează acel cadru sigur din care spectatorii pot observa îndeaproape fragmente de realitate cu care probabil că altfel nu ar fi intrat niciodată în contact. Alegând ca protagonistul să nu interacționeze direct cu publicul, regizorul a menținut această barieră de securitate, care de altfel nu diminua cu nimic impresia că intraserăm, invizibili, în cea mai profundă intimitate nu a unui personaj, ci a unui om care există și dincolo de scenă. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb ce impact ar putea avea un astfel de spectacol dacă între sală și scenă nu ar exista nicio limită fictivă, iar actorii i‑ar „amenința” direct pe spectatori.
Un final tragic și fictiv – căci „personajele sunt întotdeauna mai mari decât oamenii”, după cum afirmase Diana Aldea după spectacol – vine să adâncească relieful întregului spectacol, lăsând impresia că între lumea limitată și închisă a scenei (celulă/închisoare) și cea exterioară (publicul, respectiv viața în libertate) e un abis de nedepășit. Și totuși acest final tragic nu sună ca (încă) o sentință definitivă pentru deținutul care, odată pătruns în spatele gratiilor, ar fi condamnat la sciziunea veșnică față de restul lumii, din cauza unei fapte comise mai mult sau mai puțin la întâmplare cândva. Din contra, sentința pare să o impună un fel de fatalitate a închisorii ca spațiu fără perspectivă ce îi înghite pe oamenii ajunși acolo, ceea ce ne face să ne întrebăm cât de subțire e firul care leagă rațiunea judiciară de adevărata natură umană. Iar dacă există într‑adevăr o latură comică a acestui spectacol, ea nu face decât să o adâncească pe aceea profund tragică.
