La început a fost Deșertul

Citind Istoria romanțată a unui safari a Danielei Zeca Buzura, m-am simțit ca un martor captiv în cupele timpului, care n-ar mai fi vrut, sub niciun pretext, să se întoarcă în realitățile matinale ce gonesc tihna unui roman bun. De la primele rânduri ești reanimat, pulsezi cu fiecare cuvânt meșteșugit și nu poți lăsa volumul deoparte, căci abandonul e totuna cu lipsa însuflețirii, cu vidul. Detaliile sunt carnale, meticuloase, vii, cromatice, supte din lava clocotitoare a Africii, încât îți lasă impresia că ești acolo, pe convoiul dunelor de nisip. Intrând în laboratorul de creație al autoarei, sesizezi apetența acesteia pentru culinar, căci, pentru a păși în teritoriul Danielei Zeca Buzura, trebuie să fii dispus să guști, să miroși, să atingi. Măsline, dromaderi, râșniță, sifsari, ghimbir, cobre, jad, mentă, litanie, nucșoară, mărgele, iasomie, narghilea, cardamon, verset, cobalt, Ramadan, mătase, onix, gazelă, șofran, porțelan, cașmir, hibiscus – iată doar câteva elemente care abundă pământul impenetrabil al magrebienilor. Te întâlnești cu dromaderi și gazele, figurând, pentru ore întregi, ca spectatorul unei expediții vânătorești, dar și ca arbitrul emoțiilor în momentele de cumpănă ale personajelor. Unchiul Sabir e tigrul sălbăticiei, căci luna îi atârnă imperios pe creștet, dar conduce cu timorare herghelia de cai neîmblânziți, Darrielle, europeanca frivolă, copleșită de cobrele care dau târcoale la picioarele cămilei, e răpusă la pat de febra vântului, Zaouf, femeia cu șorțul pururea în făină, se stinge pe fundalul unor versete din Coran, iar infatuatul Azmir ridică lacrimi de lapte către Allah pentru ca soarta să-l binecuvinteze cu fii.

Luminile rampei se opresc însă asupra tinerei Darrielle, căci ea e curiozitatea aburindă care își prelinge emoțiile în Nil, iar idila le coup de foudre care se înfiripă între ea și veșnicul preocupat Mehria se dovedește a fi doar un pretext pentru a trăi gestația pământului african. Deloc obedientă, ea circulă cu întrebarea, privește, în prelungirea exclamațiilor, fiecare sunnit, râde vertiginos împreună cu bătrânele calfe, coace pâine cu obosita Zaouf, se destăinuie lui Rhyme, franțuzoaica convertită la islamism, și petrece nopți în șir pe genunchii bãrbatului ei. Ceea ce prețuiește este doar Carpe Diem, lumea europeană, cu al ei trecut șablonizat, lăsând-o în urmă cu liniștea cu care stingi o țigară. Dar punctul cardinal din roman rămâne, fără dubii, acordeonul de serir, hammad și erg, mai pe scurt deșertul, căci acesta e cernut din făină de înger, e spațiul care te îmbie, te piaptănă și te scufundă, e roșcova dulce-amăruie, e prezentul și demultul, e viața de aici și cea de dincolo, e paharul de jar care te adapă, e dătător de iubire și de patimă, e cuminecător de viață și de pulbere. În vârtejul lumii diferite în care se află, pentru Darrielle deșertul e ca o școală peripatetică în care își ia notițele din mers, e amuleta plină de chipuri și nuanțe, e spațiul unde își decantează emoțiile și își leagănă trecutul, e oglinda în care se vede (mai) frumoasă, deșertul devine astfel îmbrăcămintea de toleranță și iertare – căci numai după o întâlnire cu deșertul își poate privi amantul altfel –. Când Mehria îi devine un noli me tangere, deșertul îi este un bona curatio, când unul o sfâșâie, celălalt o mângâie.

De reținut axioma din Geneza La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol, drept pentru care, nu poți să nu corelezi incontestabilul, că deșertul e cel care dobândește locul prim în istoria Facerii – căci ce pământ poate fi netocmit și gol dacă nu însuși Deșertul – astfel, el e huma din care a fost creat omul, e spațiu al zămislirii și al renașterii, e Dumnezeul celor flămânzi, e lumina oferită celor rătăciți, e adevărul care nu suportă amânare (de reținut că întoarcerea Darriellei în Europa e precedată de o singură vizită în deșert), e uscatul care înfățișează chipuri și simțiri noi. Darrielle nu cunoaște araba și nu vorbește o franceză literară, însă deșertul îi dezleagă limba, iar odată cu acest sanctuar primit i se eliberează și inima, căci, realmente, una pe cealaltă se întrepătrund.

Fără îndoială că autoarea a făcut din deșert un alter ego al personajului, iar din obsesia căutării un laitmotiv, dăruind, cu fiecare frază, longevitate romanului. Prin abundența mirodeniilor, Daniela Zeca Buzura se apropie de Elif Șafak, iar prin minuțiozitatea detaliilor ingenue, autoarea e un Honoré de Balzac al lumii orientale, și nu e de mirare că după ultima pagină pe care o parcurgi, te cuprinde o emoție totuna cu evadarea, succedată, inevitabil, de apriga dorință de a simți, printre degete, textura fierbinte a deșertului; iar totul din culpa autoarei. 

 

Sursă imagine reprezentativă :

https://ro.pinterest.com/pin/759701030879350223/

Publicat în Cultură, Literatură, RecenziiRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag