La început a fost emoția…

În ciuda evidențelor, mama n-a nimerit cea mai potrivită „orientare școlară” pentru mine la finalul școlii generale. Sau poate, și mai credibil, sărăcia noastră lucie a fost cauza pentru care m-a înscris la un liceu industrial: garanta o meserie, îți punea, vezi bine, „pâinea și cuțitul” în mână. De la liceele teoretice nu te pricopseai cu asemenea binefacere, iar dacă nu intrai la facultate (unde pe locuri puține se băteau puzderie de candidați), era păcat de banii investiți în tine și vai și amar de viața ta. Deși am suferit mult din cauza opțiunii alor mei, am acceptat-o până la urmă cum accepți orice fatalitate. Fiindcă era o fatalitate parcă: în ultimele decenii ale comunismului, milioane de adolescenți români au ajuns, indiferent de înzestrarea naturală sau de voința lor, tot la niște blestemate de licee industriale, care se înmulțeau văzând cu ochii pe teritoriul patriei socialiste multilateral dezvoltate. Mai rău, chiar multora din liceele teoretice ceaușismul le-a întunecat de la un moment dat încolo orizontul umanist, tuflindu-le peste ochi o pălărie real-industrială, că nu știu cum s-o numesc altfel.

Însă mama a compensat cu asupra de măsură această greșeală a ei, dându-mi, fără să vrea ori fără să fie conștientă, orientarea… „vitală”, existențială: am mai spus-o, cea care m-a făcut să mă îndrăgostesc încă din copilărie de literatură a fost mama. Toate corvezile, toate treburile din grădină, gospodărie și casă și le îndulcea cu versuri, povești, cântece, iar eu, mezina care n-o slăbea o clipă din ochi, îi eram publicul fidel. Am crescut, așadar, cu poezii auzite de la Taisa, cele eminesciene – cântate sau recitate – copleșindu-le numeric pe celelalte. Ei, numai că maică-mea nu recita turuind ca Trăsnea ori ca un actor prost care nu simte textul și pune aiurea accentele, ci implicându-se cu întreaga ei ființă deșteaptă și sensibilă: mâinile, umerii și chiar sprâncenele blonde i se mișcau în ritmurile impuse de poezie, obrajii i se îmbujorau, ochii albaștri străluceau intens ca limpeziți de lacrimi. Și aerul părea să se însuflețească în jur! Chiar dacă nu pricepeam tot ce auzeam, intuiam după reacțiile ei că trebuie să fie ceva important, profund, tulburător și tulburarea mi se transmitea nesmintit și mie. Dacă îi porunceam mereu cu obidă „nu mai plînge!”, căci plângea adesea, niciodată nu i-am spus să nu mai recite sau să nu mai cânte. Dimpotrivă, o îmboldeam s-o facă, iar ea abia aștepta să-i cer asta.

Eram, se vede, dependentă de magia creată de mama. Și cum să nu fi fost? Versurile, cântecele și emoția care ne cuprindea pe amândouă sub raza lor deschideau brusc universul nostru mărunt și plin de privațiuni spre un cer mult mai larg, mai transparent și mai bogat în sensuri. Nu mai puteam separa poezia de emoție, în mintea mea ea era nici mai mult, nici mai puțin decât emoție care a prins trup. Poezia – emoție întrupată, abur transformat în apă care apoi îngheață, prinzând lumina și lumea întreagă între cristalele sale! Prin urmare, nu-i deloc întâmplător că de atunci pentru mine emoția a rămas și va rămâne pe veci și sămânța din care răsare literatura, și făptura ei, și scopul său ultim. De aceea și ziceam în articolul „Emoțiile” (Contrafort, 2019): „Prima şi cea mai mare preocupare cînd scriu un text, fie proză, fie poezie, e să re-creez în el emoţia (frica, bucuria, tristeţea, angoasa, mînia etc.) pe care mi-o trezesc întîmplările trăite. Mai întîi, pentru a mă elibera astfel de ea. Apoi, pentru că îmi spun: dacă pe mine m-au tulburat acele întîmplări, atunci descriindu-le, recreînd propria tulburare poate am şansa să-l emoţionez şi pe cititorul care îmi seamănă”. Nici literatura altora n-o pot concepe altfel: un text beletristic care nu mă tulbură la lectură, indiferent cât de ingenioasă tehnic sau cât de sofisticată intelectual e arhitectura lui, îmi pare mort, mort, mort. Emoția e cea care dă viață. Cât timp ești capabil s-o simți și s-o recreezi în scris, ești viu. Iar în lumea noastră de azi, profund mimetică, un scriitor viu e, prin chiar acest fapt, „un revoluţionar: deranjează pre-judecata, clişeul, poza, artificialul, ipocrizia; arta lui vine şi se pune împotriva morţii, tulbură gîndirea pe-de-rost, simţirea pe-de-rost, înregimentarea liniştitoare, molîie şi vegetativă, alinierea la modă” („Un pumn dat morţii…”, Contrafort, 2012). Dacă așa stau lucrurile, ce-i poți dori mai potrivit unui scriitor decât să fie viu și să-și asume viul din el?

Foto: Ciprian Măceșaru

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *