La marginea mării

  1. Din subterana mării

Analeptică, deloc lineară, în mare măsură, narațiunea în romanul lui Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă (Polirom, 2021), e circulară, cu dus și‑ntors. Spațiul e cel din Cazemata debutului. Nu dispar în elanul reconstructiv cazematele sau buncărele nemțești din război. Profesia de arhitect a prozatorului se observă, chiar se etalează, și aici, în detalii care edifică pagina. Istoria cartierului FZN din Mamaia începe cu anii 1990. Fezeniștii alcătuiesc sărăcimea murdară, înfometată, cazată mizerabil în „peninsulă. Locuitorii barăcilor sunt numiți bărăcani. Hiperbolic‑oximoronic, aflăm târziu că „O mică împărăție subterană (e) populată de acele ființe ocolite de noroc”. Pe nisipuri cresc castraveți sălbatici rodind „ghinde verzui și moi”. Bătrânul sălbăticit, Bairam, trăiește cu femeia Țiți, de 70 de ani, „slabă moartă”, mută, cu un picior amputat, provenită din clanul Șocaricilor, a cărei răpire fusese un război simili‑homeric. Violent cu doi soți bătrâni veniți la plajă, doarme prin gropi, umblă cu măgarul și un radio, gol pușcă sub „o lungă (!) de piele”. E deopotrivă urat și iubit de „fezeniști”. El ii spune lui Ainur că cel care scrie pe nisip „cip cirip” e Bombatu al lui Albăstroiu. Amenințat, prin boală și răzbunare, de moarte, Ainur îl întreabă pe Bairam cum i‑au murit măgarii cu care s‑a însoțit. Cei numiți șocarici trăiesc în subsolul blocului neterminat cu șobolanii, sunt oameni ai subteranelor, alcoolizați, drogați, culeg fiare și mănâncă garizi, pești folosiți drept momeală la pescuit. Ceilalți localnici mănâncă guvizi băloși, superiori acestora sunt pești hanuși sau cambule. Socializarea are model ierarhic în lumea peștilor: guvizi, câinești, chefali, calcani, rechini și delfini. Ainur a devenit din calcan, delfin. „Venit din sărăcie, Ainur ajunsese să urască sărăcimea…”. Cu bătaia se face puterea locului. Scuipatul tinerilor „căpătase o amploare pantemică” (!), în Constanța acesta e mod de comunicare. Bătăușii își spun Delfini, își dau „carabe”, au comportament de torționari, plăcerea de‑a produce durere altora, băgandu‑le cu forța șobolani în gură. Câțiva se dedau la acte sexuale cu bătrâna oloagă Țiți, având acordul ocrotitorului femeii, bătrânului Bairam, care‑l exceptează pe Ciprian de la, cităm, „carnalitatea” ei.

Buticurile vând, e scris jurnalistic, o „varietate infinită (!) de produse”. Prosperă Satul de vacanță din Mamaia anilor ’90. Cinema și loc pentru dans deschide Albăstroiu, tatăl lui Bombatu. Machedonul Damu Bajdavela deține restaurant și Mercedes. Pe el și pe fiul lui, grasul Hristu, tot bătăuș, Ainur îi protejează. Un maistru militar, Bayar, cumpărătorul garsonierei în care fusese bordelul încredințat lui Ainur de Belcin, e găsit mort pe plajă.

În prezent, tătarul Ainur, la aproape 50 de ani și 150kg, are cancer la prostată („ghindă”), iar „viața îi deveni un iad”. Ajunsese mâna dreaptă a puternicului, în zonă, Belgin, de douăzeci de ani trăia din exploatarea unui mic bordel de garsonieră. Însurat era de șapte ani cu stearpa și îngăduitoarea Delia, iar ca mame‑surogat le încercase pe toate: „creața, zdrahoanca, micuța, blonda, păluga, tatuata, buzata, proasta, țăranca, căloasa, țâțoasa, ochișor, smardoaica, buciulina, pizdoasa, tupeista, hoața și muta”. Prin 2000 el avea „supremația printre smardoii cartierului” din Mamaia, ca ulterior să ajungă îngăduit supraveghetor al „celui mai nonprofitabil bordel” al lui Belgin. Atunci fiind și bolnav, Delia nu suportă tratamentul lui medical și‑l părăsește. Ea sperase și religios, amândoi rugându‑se la „Sfantul Nectarie, vindecătorul de cancere”, ca tătarul, ajuns și mistic înfricoșat, să nu moară. Cândva, ea îl văzuse pe Ainur (Nuri) ca o, scrie autorul, „zeitate”, una a sexului animalic, când se simțea posedată deodată cu prostituata de dincolo de plafonul garsonierei. Tot cartierul îl privea ca pe o legendă a Olimpului, la 19 ani, „regele acelei jungle”, urmaș al Hordei de Aur tătărăști, nohai. Printre tineri dedați onaniei în grup, urmăriți pe câteva pagini, ori bătăuși, închipuiți ca mari vedete fotbalistice, Ainur descoperă forța și frica. Devine un „mic terorist”, adolescent zdrahon, învingător cu pumnul care impune ierarhia. „Băieții îi căutau proximitatea (!) nu din prietenie, ci din teamă.” „Dădea în cine voia, când voia.” Asistă la spânzurarea cățelei Leși de către Ciprian Ecosal, și aceasta povestită pe larg, ori la incendierea și uciderea unui șocarici. Înaintea imbolnăvirii de prostată, Ainur se teme de infarct. O peșteră cu apă ar fi loc sfânt vindecător, află Ainur de la Bajdavela, machedonul căruia acum îi poartă supărare. Ainur, care‑l revede pe Lițoi, protagonistul Cazematei, șterge de pe nisip cuvintele neliniștitoare „cip cirip”. Cu 20 de ani în urmă, fusese complice la un viol sfârșit cu ucidere.

Modelul pentru Ainur, în lumea acestor permanent excitați, e Doagă, săritor peste barăci, dintr‑o familie venită de pe lângă Caracal, din „sărăcia urâcioasă a Olteniei”. El trăiește în subsolul unui bloc, dar asta nu‑l oprește să arunce o petardă artizanală asupra șocaricilor, ei înșiși „subteraniști”. Își amintește de seara când Ainur, Bajdavela și Ecosal au participat la violul și uciderea Onuței. Ciprian Ecosal, Cip, cum i se spune, adoptat de o familie de ingineri minieri plecați din Valea Jiului, la 19 ani are „performanțele sexuale ale unui star porno”. Bisexual, activ și pasiv, se îmbolnăvește de sifilis și se spânzură. Înainte își spânzurase cățeaua mare, Leși. La barăci locuiesc Rilă, care are „un croșeu distrugător”, și sora sa Onuța, amândoi cu buze de iepure. Bolnavă, „handicapul și malformația ei genetică erau puse de familia Podaru pe seama centralei de la Cernobâl…”. (În nordul țării, dislexica Agustina dintr‑un roman de Ioana Nicolaie, era tot o victimă a Cernobâlului.) Onuța, apărată de Rilă, are vorbirea stâlcită. E frumoasă și cântă din fluier „cirp cirip”, ca o pasăre de apă sau de plajă. E violată și moare în subterana Șocaricilor care n‑o pot salva, dar plătesc înaintea poliției cinci bărbați „fără să fie vinovați decât de faptul că se născuseră fără noroc”, moralizează naratorul.

Naratorul e realist‑critic, dar nu și obiectiv (indexează, de pildă, „vicleanul occident”). Că știe cum „Gândurile îi fugeau…”, la ce „se gandea Ainur” ori altcineva, ține de întoarcerea comună, azi, la vechile tehnici narative. Cititorul e informat școlărește: „Vocabularul constănțean era parazitat de tot felul de expresii machedonești, turcești și armenești…”. Naratorul iese mult din gândirea și expresia personajului său, mental rudimentar, adus la „porțile imaginarului”. Scrie: „cățeaua se dovedi inutilă demersului” pentru că ea nu sare asupra familiei din subsolul unui bloc. Istorisitorul menționează „Blitzkrieg‑ul lui Ainur asupra FZN‑ului…”. Sau: „În ultimele luni (Ainur) își inspectase cu abnegație tot ce ieșea din el.”; „Odată cu domolirea propriei anxietăți, Ainur…”; Ainur își „extinde arealul”, privește în „lentila imaginarului focalizat pe…”, mintea lui nu face o „analogie”, individul are o „maturizare lipsită de alocentrism”, îi lipseau „remușcarea. Empatia. Mila.”, „căuta proximitatea lui Ciprian Ecosal…”. Bairam, omul trăind prin gropi și mânând măgarii la o cutie metalică pe roți, „Părea a fi uitat de proximitatea lui Ainur…”. Bayar vorbește „concis”, „minimalist”. Există „simfonia falică” ori „alegoria lui Belgin”. Textul dă pe dinafară de termeni obsceni, de argou poliglot sau polivalent (ambiguitatea cuvântului ana în turcă, însemnând durere și plăcere), de gros autenticism.

  1. Lumea vrăjelii

Un roman al mentalităților lăturalnice, demente și mitomane, este Cazemata (Polirom, 2016, 2019) de Tudor Ganea. Proza aduce‑n actualitate, într‑o nouă generație, cu totul exhibată, lumile lui Panait Istrati și Fănuș Neagu. Viața și moartea aici se țin, cum se spune, din puțin, un enorm puțin însă, s‑ar putea spune.

Tânărul Cristian Lițoi se automutilează în apele mării cu ajutorul scoicilor și moare pe plajă. Comentează totul Olube, Borhot și Marinuș, în barul Cazemata al lui Belgin. Versiunea aici e c‑a fost mutilat și ucis acest aurolac simpatizat care, din răzbunare erotică, îi prăpădise buzele „peștelui” Coco. Lițoi fusese alungat din casă de tatăl vitreg, Baban, de zece ani. Înnebunise el și înnebunise și cartierul cu exhibiționismul lui. Nu se mai nasc în zonă copii, pentru că mama lui Lițoi, turcoaica Ania, „bagaboanta”, „Le‑a luat bărbăția la toți bărbații din cartier”, cum se laudă bărbatul ei, Baban (bătrân, terminat și el de ea, murind în curand).

Radu Adamescu, „inspector sub acoperire” (inginer IT, Radu Munteanu), își începe Raportul de anchetator în Constanța la 31 august 2015. Urmărit, suspectat de dispariția muncitorilor de la blocuri, însă nedovedit, e Ștefan Ilie zis Borhot, fost administrator la barul „Cazemata”, cândva debordant sexual, acum fără să‑și vindece impotența în bordelul lui Coco.

Nicolae Mihalcea, zis Olube, născut in 1980 sau 1981, apare într‑un prim lung monolog al romanului, adresat anchetatorului care nu‑l întrerupe, despre Baban cel mort „demult”, istoria aceluia, a Turcoicei și a fiului ei, Cristian Lițoi. Olube știe că multe sunt „povești”, „vrăjeală”, ca aceea că „Și de‑acolo din stuf a ieșit un lup mare, baba l‑a încălecat și lupu’ a dus‑o pană acasă. Taxiu’.” Baban, Turcoiaca și fiul lor mor în aceeași vară, ultimul ajungând să cânte pe conductele de apă ale cazematei, fiind presupus asasinat.

Raportul anchetei îl nemulțumește pe superiorul Petrovici, vorbitor arțăgos și argotic. De la peștele Coco, informator al serviciului, se află că el fusese lăsat fără buze de un necunoscut drogat, iar muncitorii au dispărut fără urme. Anchetatorul se discreditează înaintea șefilor nepătrunzând această umanitate violentă, sălbatică.

Coco, în al doilea monolog, îi povestește anchetatorului începând cu stră‑străbunicul turc ținând prăvălie la Brăila, însurat cu o rusoaică. Și continuă cu bunicul, căsătorit cu o romano‑ucraineană, care posedă bordel cu țigănci și atrage femeile cu ajutorul unui portțigaret cu claxon. Tatăl lui și Coco însuși au fost crescuți în bordel. Cu toții au fugit de legionari în deltă. La 18 ani, tatăl „babardise” cât în „zece vieți”. În satul ciudat din deltă se nasc „pulărăi” cu ochi verzi, ca și Cristian Lițoi. Tatăl își face și acolo bordel, iar mama moare la nașterea lui Coco, cel care va lua „lățe” de la toate prostituatele. Și tatăl lui murise după ce turcoaica Ania îi retezase buzele. Portțigaretul cu claxon îl păstrează și Coco. El auzise cântecul din chiuvetă și transmis pe conducte al boschetarului din cazemată, Lițoi, vraja care lua vlaga prostituatelor. Coco nu credea poveștile tatălui, era sigur însă de „puterea portțigaretului” care îi păstra femeile. Lițoi ar moșteni de la Turcoaică mâncatul buzelor. Când Lițoi desenase din rame chipul Stelei, iubită de Borhot, Coco urinase pe numele prostituatei, de aceea boschetarul îl atacase: „Și în timp ce‑mi mesteca buzele… am văzut totul! Inclusiv viitorul”, declară mutilatul convins că trăia urmarea unui blestem pentru „plata păcatelor”.

Monologul lui Olube, ins acum pe la 50 de ani, e desfășurat înaintea tăcutului comisar Petrovici. Se cunoscuseră în urmă cu 20 de ani, pe când „a început să gâlgâie apă de sub cazemată”, inundând cartierul până la etajul 3 și distrugând casele pană la Delfinariul din Constanța. Atunci „dispăruse” inginerul Răducu, sub acest nume fiindu‑i cunoscut inspectorul‑anchetator, căruia i se păstrase o bună memorie, „băiat bun” fiind, el „n‑a vrut să tragă într‑unu”. Comisarul Petrovici, care nu crede în „minciunile” și „poveștile” lui Olube/Mihalcea, se pensionează și vorbește cu un anume Tomiță despre un izvor și o insulă, sfârșind și el în apa care urcă în blocuri.

Notațiile despre construcții exhibă formația de arhitect a prozatorului. Limbajul, larg argotic, de o vie obscenitate, potrivit mediilor marginale, se aude deopotrivă din gurile anchetatorilor și medicului.

Proza, s‑a putut constata și până aici, e activată și în regim ori registru oniric. Cazemata, construită în război, e înglobată într‑un bloc rezidențial cu zece etaje. Roiesc în ea albinele și ajunge loc al mai multor morți. Odată e prinsă în relația simbolic‑obscură: cazemată‑neg‑celulă‑mamă. Vocile unor femei vestesc o bufniță care cântă în cartier, iar pe un bloc e proiectată o enormă bufniță, în bătaie de joc față de anchetator, ștearsă apoi de ploaie. Copiii desenează cu creta pe cazemată, doar unul dintre ei cântă, iar atunci inspectorul‑anchetator, auzind cântecul, „simți cum pe pielea lui crește un altfel de om, unul care trăiește o „înălțare” pe cer. Inspectorul descinde într‑un sat cu bufnițe din deltă, plin de femei și golit de bărbați. Femeile dansează goale pe un feribot, iar spre ele fug „bărbații cu ochii verzi”. Inspectorul „vede” în trecut, la modul oniric, prizonierii care, după terminarea cazematei, fug printr‑un „tunel, ajung la capăt și încep să sape cu mâinile pământul”, și pescarii împușcați de gloanțe. Un trup „începu să plutească”, are sânge pe limbă și ajunge în plămâni. Inspectorul „vede” apoi schelete tremurând de frig și înaintează „purtat prin adâncul mării” într‑o „floare‑barcă”. Cântecul unui copil, crede Olube, înflorește nuferii deodată și pe ei se plimbă lumea într‑o petrecere.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *