Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și festivități, dar care, totodată, este echivalent cu intrarea în lectura autorizată. În lecturile recomandate de manuale, programe și profesori. În marele ritual al lecturii ca temă pentru acasă.

Dar, pentru că încă mai simțim că am fost în vacanță, mi se pare că ar fi interesant să mai vorbim puțin despre lectura din timpul liber. Lectura de pe plajă, lectura de la umbra unui copac, lectura din tren, lectura din balansoar, lectura din bivuac, lectura de pe banca din parcul marilor orașe, lectura din grădina de la țară a unor bunici, lectura din vârful patului, în ore mari ale dimineții. Sau chiar lectura romanului Shogun al lui James Clavell, pe care fiecare adolescent din 1990 îl citea pe sub plapumă, la lanternă, în orele târzii ale serii sau în orele mult prea timpurii dinaintea unor examene de admitere la liceu sau trecere a bacalaureatului. Ca o paranteză, cam așa se citea și romanul Cireșarii al lui Constantin Chiriță. Este acea lectură pe care ne-o promiteam ca o evadare din epistema cotidiană, în momentele de repaos. Și tocmai acest spirit al vacanței care a trecut mă face să mă refer la această lectură de rucsac, un fel de echivalent al scrierilor de sertar din perioada cenzurii comuniste. Vacanța de vară pare a fi o utopie a lecturilor promise, interzise și totuși nevinovate. Acum sau altădată. 

În plus, acum, că vacanța tocmai s-a sfârșit, mă gîndesc din ce în ce mai mult la cei Cinci ani de vacanță ai lui Jules Verne. Cine nu și-ar dori cinci ani de vacanță? Fiecare dintre noi se gîndește uneori la o vacanță continuă și poate la o lectură de plăcere exersată la nesfârșit. Pentru că toate aceste categorii de contexte ale lecturii țin de lectura de plăcere. Școala care tocmai ce a început nu a învățat încă să prelungească această desfătare a lecturii în perioada post-vacanță. Lectura instituționalizată este încă pentru noi un concept care trimite la reprezentarea unei obligații. 

În contranotă cu instituționalizarea lecturii, ne dorim, să consumăm textul pe care ni-l interzic, de obicei, sarcinile din viața de zi cu zi. Ne dorim să revenim la anarhia unei lecturi de plăcere: din plăcere, cu plăcere și pentru plăcere. Fără canoane, fără proceduri, fără indecși culturali sau axiologici. Pentru că stăm mereu sub această presiune: să citim mult și să citim, mai ales, corect. Sîntem învățați să ne dorim să citim tot ceea ce trebuie citit. Să ne corelăm cu resursele de lectură recomandate, să ne conectăm cu marile biblioteci sau marii autori și să bifăm, în planurile noastre de vacanță și post-vacanță, o cantitate semnificativă de cărți care, printre altele, ne așteaptă mereu așezate pe rafturile noastre din sufragerie. Trăim sub modelul de formare culturală promovat intens de Constantin Noica, model care era foarte la modă în primii ani de după revoluție. În lumea noastră contemporană, stă în firea socială și culturală a lucrurilor faptul că lecturile ne sunt programate: pentru formare, pentru informare, pentru dezvoltare și integrare, pentru perfecționare, pentru soluționarea sarcinilor care ne sunt trasate, pentru socializare. 

E o viziune puțin apoteotică și recunosc tonul alegoric în care mă raportez la ea. În spatele ei stă o utopie a lecturii, în care spiritul fin se reglează de la sine în mijlocul desfătării. Cred că lectura de plăcere, exersată îndeajuns, ajunge, în cele din urmă, la lucrurile importante, prezente de multe ori în lectura obligatorie. Dar ajunge la ele cu efecte structurale profunde în dezvoltarea personală.

În plus, în tot acest context, nu pot să nu îmi pun o întrebare: Există moduri bune de înțelegere atunci când suntem solicitați în permanență să alegem lectura textului corect? Și prin text corect mă refer aici la textul autorizat, textul canonic, textul care nu este interzis, care este recomandat și care este considerat necesar la nivel social. Cum citim bine? Citim bine atunci când citim ce trebuie? Adică citim bine mai ales când este vorba despre manuale, pliante și regulamente? Sau texte referențiate în programa școlară? Sau, dimpotrivă, citim bine atunci când introducem exercițiul lecturii în dezvoltarea personală? Citim bine atunci când recuperăm și ne aliniem sau atunci cînd descoperim?

Scuptură: Aurel Vlad

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *