Lecturi pandemice (13) – Viorel Savin, un octogenar furios

Viorel Savin, prozator, dramaturg și memorialist, a debutat foarte devreme în presă și pe scenă, dar destul de tîrziu în volum. Dar după ce a făcut-o, nu s-a oprit, nu și-a luat vreun răgaz. A publicat aproape cincizeci de volume în genurile amintite, majoritatea noi, dar și o remarcabilă serie de teatru în șapte sau opt volume. Interesant este și un alt fapt: ritmul acesta trepidant nu a scăzut nici acum, cînd scriitorul a intrat în categoria respectabilă a octogenarilor. De cînd a izbucnit pandemia, cred că am primit și am citit patru volume noi – unul memorialistic, în care autorul a supus analizei dosarul său de Securitate, cu întîmplările cele mai relevante, cu turnătorii săi, între care și un fost foarte bun prieten, dar și cu un foarte bun tablou al epocii aceleia bîntuită de opresiune și suspiciune. Am scris și despre acel volum, care m-a ajutat și pe mine să înțeleg mai bine dedesubturile subterane ale epocii cu pricina…

Dar în acest interval, să-i spun pandemic, am mai primit și un volum de teatru și un roman. La teatru nu mă pricep prea bine, nivelul meu nu trece de cel al unui spectator oarecum avizat datorită unui număr destul de mare de piese de teatru vizionate într-o viață. Dar la proză, pe care o și practic cu intermitențe, cred că mă pricep. Literatura lui Viorel Savin a fost mereu, și este și acum, una de actualitate. Pe el l-a interesat mereu prezentul, timpul în care i s-a desfășurat viața, ceea ce înseamnă lungul interval al regimului comunist și al acestei tranziții ce pare interminabilă, deși a trecut deja de treizeci de ani. Chiar și în proza de ficțiune fixată în vremea vechiului regim, romanul anterior de pildă, cartea despre dosarul întocmit de sinistra instituție, prezentul nu lipsește. Nici nu are cum, trecutul acela a marcat acest prezent și, după cum mi se pare, va marca o lungă bucată de vreme și viitorul.

Cel mai recent roman, publicat puțin înaintea pandemiei, este însă fixat în cea mai fierbinte actualitate și mi se pare unul dintre cele mai bune din cele dedicate tranziției pe care le-am citit. Titlul,  O zi din viața  lui Teofil Avram (Paralela 45, 2020), trimite fără îndoială la cunoscuta lungă nuvelă a lui Sojenițîn și aș spune că nu fără motiv. Personajul principal nu este, desigur, mujicul marelui scriitor rus care întîlnește absurdul vieții de lagăr. Dimpotrivă, este un pictor rafinat și cultivat, dar care este nevoit să dea piept cu un lanț de întîmplări la fel de absurde, chiar dacă par mai „de catifea”, pe care încearcă să le înțeleagă și pe cît este posibil să le exorcizeze. Chiar dacă este un artist, o fire predispus contemplativă, Teofil Avram este în egală măsură un luptător. Și nu e greu de observat o anume proiecție a autorului în personajul său. Din acest motiv am și intitulat acest articol folosind termenul furios. Poate mai potrivit era să folosesc termenul frenetic, pentru că există o frenezie a scrisului lui Viorel Savin, căreia statutul de octogenar nu i-a răpit nimic, dar prin cuvîntul ales de mine am vrut să pun în evidență și spiritul polemic al acestui autor de cursă lungă.

În fapt, romanul lui Viorel Savin este o frescă a epocii noastre, așa cum este surprinsă într-un oraș mijlociu din Moldova – nu e greu să recunoști Bacăul – și un portret „în picioare” al unui personaj incredibil de interesant.  Scriitorul rămîne același bun observator din cărțile sale. Fresca se alcătuiește din secvențe extraordinar decupate dintr-o realitate mai bogată decît o imaginație în delir, unele antologice, de pildă „revoluția” la fața locului, prima întîlnire a personajului cu polițiștii, poate mai bine milițiștii, veniți să-l ducă la sediu pentru cercetări, atacul clanului țigănesc asupra mașinii de salvare, modul în care în democrație, fie ea și destul de originală, ți se poate înscena o cauză penală din nimic, răsturnînd faptele și semnificația acestora de fapt. Nu în ultimul rînd, menționez modul în care sînt surprinse relațiile dintre instituții și cele de putere dintr-o localitate mijlocie a României de tranziție.

Un scriitor furios, unul polemic? Fără îndoială… dar unul care nu uită o singură clipă că este scriitor, nu jurnalist de senzație sau procuror. Așa că totul este transmis prin instrumentele scriitorului: ironia, umorul, înscenarea introspecțiilor personajului titular. De altfel, cum știm deja de la Ionesco sau Beckett, nu poți lupta eficace cu absurdul lumii prin denunț, pamflet sau sarcasm. Prin satiră da, dar aceasta aruncă tot o privire mediată, artistic interpretativă. Nu-mi amintiți de Bosch sau de Goya, în arta acelora sîntem dincolo de granițele realității, pe cînd aici avem o poveste pe deplin realistă.

Romanul acesta furios, frenetic, polemic și, în același timp, subtil și rafinat – să amintesc meditațiile personajului despre arta picturii apărute în timp ce lucrează – este scris de un autor octogenar. Cred că putem spera noi izbînzi din partea sa, iar asta îmi dă o senzație incredibil de reconfortantă în ceea ce privește puterile literaturii, chiar destinul acesteia, pus și acum, ca de atîtea ori, sub semnul îndoielii.

Publicat în Actualitate, Cultură, Idei, Literatură, RecenziiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *