Lecturi pandemice (7) – Așa vă place istoria?

Între Rusia și Imperiul Otoman, vreme de circa 359 de ani – mai precis, între 1568-1570 și 1914-1918 – s-au desfășurat douăsprezece războaie, cu o durată cumulată de peste 50 de ani. Bilanțul iese zdrobitor în favoarea rușilor, șapte victorii și două indecise în primele unsprezece confruntări, victorie finală în „a „douăsprezecea oră”, cum numește autorul cărții pe care o prezint, luptele dintre cei doi adversari din cuprinsul Primului Război Mondial. Într-adevăr, după Revoluția bolșevică și războiul civil, Rusia își păstrează imperiul prin metamorfozarea celui țarist în URSS, în vreme ce Imperiul Otoman dispare din istorie. Bun, face acum niște eforturi pe cît de disperate, pe atît de hilare, intervenind militar pe o arie prea extinsă, sub conducerea sultanului de mucava, Erdogan, dar Rusia i-a dat deja peste degete în Caucaz. Cartea din care am desprins informațiile introductive se numește A treisprezecea oră. Scurtă istorie a războaielor ruso-otomane (Papirus Media, 2020) și-i aparține lui Sebastian Cătănoiu. De multă vreme nu am mai citit cu atîta interes și plăcere o carte de istorie. Surpriza mea este cu atît mai mare cu cît autorul nu este istoric de formație, ci inginer silvic, specialist internațional în reinserarea zimbrilor și director al Administrației Parcului Natural de la Vînători – Neamț. Nu este istoric, dar în partea de istorie propriu-zisă a cărții se comportă ca un istoric de primă mînă – bibliografie la zi, scrupulozitatea verificării informațiilor, acoperirea cvasi-exhaustivă a aspectelor esențiale ale temei abordate și asta, într-un spațiu limitat. În fond, pentru fiecare din cele douăspreze războaie s-ar fi putut scrie o carte. Fiecare război este tratat printr-o scurtă monografie care cuprinde elementele declanșatoare, desfășurarea, alianțele – arareori conflictele au avut loc doar între ruși și turci; în diverse ocazii, au intervenit cazacii, tătarii, polonezii, suedezii, austriecii, ba chiar și măruntele noastre principate dunărene – tratatele și consecințele în general. Apropo de consecințe, deși au pariticipat direct la puține din aceste confruntări, uneori de voie, de nevoie, doar asigurînd cateringul pentru trupele turcești, principatele danubiene au tras adesea ponoasele și, mult mai rar, foloasele. După Stănilești, Petru cel Mare l-a salvat pe Cantemir, familia acestuia și apropiații, dar Moldova a rămas de izbeliște. De altfel, împresurați de turci, Petru și Cantemir și-au recîștigat libertatea plătind în bani peșin. Mai mult noroc au avut principatele după războiul din 1877-78, ceea ce nu înseamnă că regele Carol I n-a trebuit să se retragă cu armata în Oltenia, iar după această alianță victorioasă, ne-am ales și cu ceva pierderi teritoriale! Se înțelege că, din pricina statutului de țară mică, aflată în miezul conflictelor dintre cele trei mari imperii, domnitorii noștri au jucat la două capete. Participanți la asediul Vienei, deși certați între ei dintr-o pricină de „apucat patul” unul altuia, domnitorul muntean și cel moldovean au participat perfect la ajutorarea celor pe care îi asediau!

Am citit cu interes și plăcere, cum spuneam, partea istotrică a cărții, mai ales că bibliografia, îndeosebi cea dedicată abordării globale a conflictelor militare ruso-otomane, nu este una foarte bogată. Dar am citit cu pasiune partea de istorie contrafactuală cu care se încheie fiecare secvență a cărții, fiecare episod istoric. Sigur, am mai citit literatură contrafactuală, dar era literatură de ficțiune, care pleca de la un pretext istoric. Aici, autorul, după analiza fiecărui război cu mijloacele istoriei, își pune întrebarea – Ce-ar fi fost dacă… ? Dacă lucruruile ar fi ieșit altfel, invers, prin urmare. Este o manieră de abordare perfect legitimă, nu doar din pricina „nasului Cleopatrei” evocat de Pascal sau „fluturelui” lui Lorenz. Ci pur și simplu pentru că explicația deterministă, cauzală, pe care o dăm faptelor și evenimentelor istorice este mereu retrospectivă. Plecăm dinspre prezent și concluzionăm că fiecare eveniment, fiecare etapă de dinainte au trebuit să se petreacă obligatoriu, deși cel mai adesea, au fost rodul hazardului, al acțiunilor actanților istorici, chiar al capriciilor acestora și al conjuncturilor întîmplătoare. Max Scheller știa foarte bine aceste lucru; „trecutul este întotdeauna debitorul nostru, el conține toate posibilitățile nerealizate în realitate” și, prin urmare, „fiecare epocă istorică a oferit întotdeauna un evantai de posibilități, iar cursul evenimentelor a rezultat din alegerea unora și respingerea sau ocultarea altora”. Cum ar arăta istoria războaielor ruso-otomane și a consecințelor acesteia pentru noi, românii? Asta chiar nu am de gînd să spun. E dreptul fiecăruia să se bucure de surprize și/sau confirmări!

Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag