Lecturi pandemice (8): Un roman „psihiatric”

Am mai scis la această rubrică despre activitatea frenetică, alt cuvînt nu găsesc, a „grupului de la Dublin”. O mînă de oameni care susțin un portal cultural, o revistă, o ambițioasă bibliotecă a diasporei și, de cîteva luni, o editură, toate sub egida Itaca, care mi se pare una curajoasă și nostalgică în același timp. Editura a debutat cu cele două antologii: Diaspora 2020, poezie și proză, și foarte repede a început să scoată cărți de autor. În numărul trecut, am prezentat excelentul roman Șapte pici, de Nora Maria Vasilescu, autoare stabilită în 2005 în Statele Unite; acum, aș vrea să mă ocup de un alt roman, Spitalul de nebuni, de Doina Ira Tăutan, scriitoare trăitoare în țară. Am pus în tiltu termenul „psiahitric” între ghilimele din mai multe motive. În primul rînd, pentru că povestea din roman nu se limitează la cele cîteva luni în care personajul principal le petrece într-un spital de psihiatrie, ci radiografiază decenii din viața acestuia; în al doilea rînd, pentru că, din punct de vedere medical, este vorba de un caz ușor, în sensul că poate fi rezolvat, un caz de decompensare după zece ani de suferință ascunsă încununată cu o tentativă de sinucidere.

Am avut o slăbiciune pentru literatura cu dimensiune psihologică, adesea și psihiatrică, încă de la începuturile carierei mele de cititor, de la întîlnirea cu Dostoievski. Poate din acest motiv, după cîțiva ani, am dat examen de admitere la psihologie și am lucrat apoi, ca psihoterapeut și cercetător al educației și al mecanismelor psihice ale acesteia. Tot din acest motiv, romanul doamnei Tăutan a bătut la uși deschise. Și tot din acest motiv, cum mi se întîmplă întotdeauna cu literatura din această zonă, am simțit nevoia evaluării verosimilității, nu doar literare, ci și psihologice. Am citit undeva că autoarea, între altele, a studiat și psiholgia. Fără îndoială că asta ajută, dar nu este suficient, mai trebui și simț psihologic, ceea ce, în opinia mea, doamna Tăutan are. Totul începe ca o frumoasă și fericită poveste de dragoste între doi tineri, Olguța și Matei, doar că, la un moment dat, totul se trasnformă în coșmar. Pentru ambii parteneri, deși numai unul este de vină, Matei, dacă despre vină poate fi vorba în asemenea situații. Ani de zile, Olguța își poartă trauma, în interior, în tăcere, pentru că despre asemenea lucruri, în lumea aceea – anii ’80, în România comunistă – nu se putea vorbi. Suferă în tăcere, dar în același timp, funcționează perfect ca mamă, profesional și social. Or, suferința tăcută poate fi purtată o vreme, chiar un număr însemnat de ani, dar la un moment dat, trebuie să se rezolve. Pentru Olguța, rezolvarea este prin sinucidere, prin absorbirea unei uriașe cantități de medicamente. Din fericire, este descoperită de Matei!, înainte de a fi prea tîrziu. Experiența intoxicației și a ieșirii dificile, graduale, înapoi spre lume, oferă prima probă a simțului psihologic al autoarei, este surprinsă absolut verosimil. Știu asta nu doar din experiența mea de psiholog, ci și din experiența personală – nu, nu am vrut vreodată să mă sinucid cu pastile, dar acum vreo 40 de ani, am suferit o intoxicație medicamentoasă accidentală. Citind paginile din roman referitoare la întîmplarea Olguței, parcă am călătorit în timp, mi-au revenit în minte toate detaliile experienței mele, pe care în patru decenii le uitasem. La fel de verosimilă este și relatarea recuperării sănătății interioare din „spitalul de nebuni”. Cum spuneam, am experiență în domeniu, semestrul de practică din spitalul de la Iași, cu regretatul profesor Brînzei, și cîțiva ani de psihoterapie. Și o viață de psihoterapie „sauvage”, cu prieteni și apropiați. Abia aici Olguța se descarcă, mărturisește terapeutului originea traumei. Nu celui dintîi pe care, instinctiv mai degrabă, nu-l acceptă, ci celui de-al doilea, acela în care are încredere. Psihotepia este, în mod esențial, o chestiune de încredere. Am evitat să dau detalii despre sursa traumei, despre evouluția acesteia, ca și despre mersul terapiei. În roman, toate acestea se petrec treptat, or interesul meu este să citiți romanul, nu doar această cronică!

Dar romanul este foarte bun nu doar la acest nivel, al analizei psihologice, ci în ansamblu său: autoarea are și un bun ochi de observator social, iar imaginea pe care o construiește despre lumea românească a siniștrilor ani ’80 este scrisă cu pană de prozator realist, fără exagerări ideologizante sau caricturizante; e și lumea mai așezată, „clasa de mijoc” ca să spun așa, dar și lumea mahalalelor sau cea rurală. Și să nu uit personajele, principale, secundare sau episodice, toate sînt convingătoare. Mi-a și rămas în cap unul față de care, cred, autoarea a rămas datoare. Nu, nu la nivelul romanului de față, unde este perfect conturat, ci poate al unui alt roman. Cronologic situat înaintea celui de față. Mă refer la Colonelul/Generalul Olaru. Viața lui de dinainte de evenimentele din această carte este, undeva, schițată. Mă gîndesc cum ar arăta o carte care să înceapă de la venirea sa pe lume și ar înainta, an după an, deceniu după deceniu, încoace…

Un roman foarte bun, extrem de interesant și, nu în ultimul rînd, doar este vorba despre literatură, foarte bine scris. Doina Ira Tăutan este o prozatoare pe care o voi urmări de cîte ori îmi va oferi prilejul.

Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat3 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare