TIFF-ul de anul acesta a fost generos în materie de premiere mondiale de filme românești: Tudor Giurgiu, Paul Negoescu și Cristi Puiu, iată doar trei nume de regizori care, în cadrul Transilvania International Film Festival, au umplut chiar și câte două săli imense de spectacol, concomitent. De ce concomitent? Pentru că vremea instabilă i-a determinat pe organizatori să anuleze Open Air-ul de la Libertate și de la Încă Două Lozuri și să le mute, pe ultima sută de metri, în Casa de Cultură a Studenților și/sau Cinema Florin Piersic și Opera Maghiară. Despre aceste câteva proiecții am să vorbesc în cele ce urmează, iar în final, voi aminti și câteva filme străine la a căror proiecție am reușit să particip.
Dintre toate, sinopsisul de la Libertate a fost cel care m-a impresionat cel mai mult. Având proiecția la final de festival, vineri, parcă pe tot parcursul săptămânii de TIFF am acumulat straturi de curiozitate și am proiectat o serie de așteptări care, din păcate, nu s-au concretizat. Dincolo de problemele de sunet, despre care nu știu cu certitudine dacă au fost locale, doar la proiecția de la Opera Maghiară (deși mi-ar fi greu să cred, având în vedere că la Romanian Mental Health Film Festival am vizionat De ce eu?, tot în regia lui Tudor Giurgiu, unde am experimentat exact același lucru – nu se înțelegea nimic din ce vorbeau actorii și trebuia să apelăm la subtitrarea în engleză), cele legate de imagine, care au fost reglate în timp real (lucru cu adevărat admirabil, după părerea mea) ori cele referitoare la subtitrarea pentru străini, care vreme de vreo jumătate de oră s-a pierdut, parcă filmul în sine nu a închegat o miză clară, a fost mult prea plat.
În linii mari, pelicula prezintă tragedia din Sibiu din timpul revoluției din ‘89, atunci când, sub presiunea protestelor, o unitate de miliție este asaltată în mod violent, totul degenerând într-o confruntare sângeroasă între civili, securiști, soldați și milițieni. Din acest punct, apar abuzul și dezinformarea, iar toate persoanele găsite în perimetrul acestei unități sunt duse în bazinul orașului, private de libertate și obligate să răspundă la obsedanta întrebare „Cine a tras?” (sensul întrebării fiind, desigur, „Cine a tras primul?” pentru că, dacă ar fi să extrag o chestiune care a menținut tensiunea pe parcursul filmului, aș merge pe linia detectivistă a persoanei care ar fi tras primul foc, cel care declanșează tot haosul); conceptul de haos este excelent construit, aici nu există urmă de dubiu. Ba chiar transpare foarte clar cum puterea și haosul sunt două concepte disjuncte, cum se declanșează criza puterii odată cu instituirea haosului, iar de aici, dacă extrapolăm, putem afirma că filmul, ca producție artistică, vine să instaureze ordine (după cum afirma și Adorno despre artă în general). Problema mea cu Libertate este că nu mi-a oferit nimic special, niciun personaj individualizat, niciun plan de urmărit în paralel cu cel principal, el fiind resimțit la limita dintre documentar și film artistic.
Totuși, nu am cum să nu apreciez excelența câtorva dintre cadre: când e adus în bazin Toma Cuzin, care abia își văzuse bebelușul omorât, sau cel în care se aud primele focuri în unitatea miliției și se instituie haosul. În final, am notat că Libertate este un film ce merită văzut (măcar pentru remarcabila documentare de care a dat dovadă scenariul semnat de Cecilia Ștefănescu), el putând fi vizionat în cinematografe începând cu luna octombrie.
Un alt film al cărui sinopsis îmi crease așteptări destul de mari a fost Încă două lozuri, în regia lui Paul Negoescu. În mare, povestea urmărește traseul a trei bărbați, Sile, Dinel și Pompiliu, imediat după eliberarea din închisoare a primului, tot el fiind acela care află „pontul” prin care s-ar putea îmbogăți: prin minarea de criptomonede. Astfel, ei intră în contact cu Ionuț, tocilarul județului, cu ajutorul căruia minează monede în valoare de 6 milioane de euro. La fel ca în Două loturi a lui Caragiale, stickul cu monedele va fi pierdut de Dinel, fapt ce declanșează o întreagă aventură pentru găsirea lui. Când într-un final este recuperat, cei trei realizează că, pentru accesarea banilor, e necesară parola setată inițial, parolă care, în mod vizibil, a fost imediat uitată, tot efortul dovedindu-se a fi fost în zadar. Problemele mele cu acest film țin mai ales de facilitatea lui. Facilitate în materie de umor, de personaje și de scenariu. Ce mă mai deranjează ar fi dezechilibrul de la nivelul prejudecăților din jurul ruralului (nu am reținut, totuși, dacă era vorba despre un sat sau despre un oraș mic, precum Făgăraș), pe care filmul le alimentează la maximum, lucru care m-a făcut să-mi dau seama că nu există niciun tip de documentație reală în spatele scenariului, care să îl susțină. Iar aici cred că putem localiza și următorul punct slab: faptul că aproape toate scenele erau mult prea ușor de anticipat. Consider că tematica filmului e foarte ofertantă, ar fi putut ieși o peliculă excelentă, care să deconstruiască mitul îmbogățirii pe calea crypto, dacă s-ar fi depus mai mult efort în sensul acesta și nu în direcția întreținerii preconcepției conform căreia persoanele din mediul rural nu se pot adapta evoluției tehnologice. La final, am notat filmul cu 2/5, dar țin să menționez că sala a râs fără oprire, semn că produsul și-a făcut treaba pentru majoritatea prezentă.
Dintre filmele străine care m-au impresionat, voi menționa The Whale, pentru care Brendan Fraser a primit un Oscar, A Compassionate Spy (r. Steve James), Rheingold (r. Fatih Akin) și Munch (r. Henrik Martin Dahlsbakken).
