Literatura și isteriile receptării

Pare simplu, dar nu e: relația cu trecutul nu este, nu poate fi niciodată naivă. Și nici dezinteresată, pasivă, obiectivă. Mai întâi, că accesul nostru la el se realizează prin intermediar (documente, mărturii ale altora; chiar și memoria noastră e tot un intermediar); apoi, ceea ce numim „trecut” are mai multe etaje: există unul subiectiv, afectiv, personal, o așchie dintr‑un trecut mult mai mare, de care nu suntem responsabili direct, pentru că nu am participat la el, dar pe care trebuie să ni-l asumăm. Problema e că acesta capătă întotdeauna, în funcție de orientarea ideologică majoritară sau, în cazul zilelor noastre, în funcție de interesul ideologic al comunității care îl reconstituie, versiuni intratabile. Miza nu mai este documentarea și înțelegerea, ci judecarea. De fapt, miza este legitimarea acțiunilor de azi prin interpretarea tendențioasă a celor de ieri.

Dată fiind dispersia identitară a civilizației noastre, noi nu ne mai raportăm la același trecut. Avem variante nenumărate ale trecutului, nu trecut. Nu mai este istoricul cel în măsură să fixeze imaginea secolelor anterioare, nu mai este suficient să punem cap la cap izvoarele, sursele, documentele. Interpretarea a devenit mult mai importantă, pentru că ea aparține mereu prezentului și îl slujește. Sigur, se pierde pe drum un lucru simplu: interpretarea nu ne duce niciodată la adevăr. Ea ne oferă o versiune, inevitabil discutabilă, care lasă loc altora, a obiectului său. Dar azi se simte o uriașă nevoie de Adevăr, nu de adevăruri. Și Adevărul este că întotdeauna micile adevăruri au fost obiecte interșanjabile, maleabile ale puterii.

Problema cu trecutul este că nu se stinge atunci când se consumă anumite fapte sau când dispar anumite personalități‑cheie. Ideile, odată ivite, continuă să aprindă imaginația. Uneori par salvatoare, alteori par criminale. Ele inflamează convingeri intratabile și hrănesc oroarea. Nu există nici un regim totalitar care să nu își fi justificat crimele, genocidul, invocând nu binele, ci Binele. Același, pentru toți. Mă tem când văd că există o credință fermă, fără nuanțe, într‑un adevăr osificat, care tinde să devină Adevăr. Chiar dacă valorile vehiculate par bine intenționate, știu că din blocajul în același punct ideologic se va ajunge inevitabil la abuz de putere.

Civilizația occidentală, căreia îi aparținem, se află, azi, la un punct de cotitură. Nu știe cum să‑și asume propriul trecut, îl decupează, legitimează anumite felii din el, le relativizează pe altele. În mod evident, s‑a schimbat și încă se schimbă, într‑un interval scurtissim de timp, o paradigmă. Lumea începe deja să arate altfel, deși ea nu este unitară decât la nivel discursiv. Ideologia creează realitatea, dar realitatea asta nu se verifică mereu pe teren. Avem în urmă experiențe traumatizante, din care civilizația europeană nu își poate reveni ușor: nazismul și comunismul. Le putem teoretiza la nesfârșit, le putem culpabiliza sau, pe alocuri, și aici începe problema cu trecutul, le putem relativiza. Ceea ce reprezintă o formă de interes ideologic tulburător, opac, periculos: nicio idee care a ucis milioane de oameni nu merită și nu poate fi revigorată. În orice caz, e multă confuzie, asistăm la o ofensivă ideologică la nivelul elitelor, care se derulează cu o intensitate îngrijorătoare.

Cultura devine și ea masă critică, discursul ideologic, de orice orientare, se folosește cu ea pentru a se răfui cu trecutul. O anulăm, o coafăm, ne certăm cu autorii clasici, îi promovăm pe marginali, eliminând, de fapt, din discurs ideea de valoare și transformând cultura într‑o scenă de manifestare a tensiunilor sociale. Ceea ce oricum ea este prin simpla ei inserare în social, dar nu asta o definește. Or, pentru noi, azi, cultura a devenit în primul rând o opțiune ideologică.

De la regimurile totalitare, câmpul cultural nu a mai fost atât de politizat și de ideologizat. Literatura suferă și mai mult, pentru că, spre deosebire de culoare, de sunet, de imagine, cuvântul are un trecut și, mai ales, are o semnificație care se tot renegociază. Cuvântul nu produce semnificație decât în urma unei receptări care devine tot mai suspicioasă. Nu mai există context neutru, nu mai există propunere estetică în sine. Un mediu de receptare isterizat a produs o relație tensionată cu trecutul și una amenințătoare cu prezentul.

Editorialul de față nu‑și propune, naiv, să tragă concluzii. Dintr‑o rațiune simplă: concluziile nu mai sunt posibile. Oricum, nu mai pot fi unanim agreate. De ce? Nu mai trăim cu toții în aceeași realitate. Fiecare trăiește în realitatea ideologică de care se simte atașat.

Și literatura? Din păcate, și ea este tot mai ideologizată. Când caută să plaseze câte o critică la adresa actualității, o face fie militant, furios, radical, fie oblic, prin intermediul parabolei sau al structurii distopice. Revenirea în actualitate a distopiilor este un simptom care ar trebui să ne îngrijoreze.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *