Traducere de Cristian Fulaș
Deschid poarta. Nu fac gălăgie. Împing foarte-ncet. Scârțâie puțin, totuși. Stau un pic și mă uit în gol înspre-ntunericul din capăt. Mă opresc o clipă, fixez cu privirea capătul beznei. Mă apropii. Sunt și mai atent să nu fiu auzit. Din cauza
zumzetului din cap nu-mi dau prea bine seama dacă fac gălăgie când merg, dacă nu fac. M-apropii, oricum. Un zgomot de cui care geme-ntr-o blană și-apoi înc-un lemn care crapă puțin, e forțat… Îmi zic, acolo jos cineva închide un sicriu. Precis îl instalează pe ăla. Mâine-o să țină-ngropăciunea. Nu pierdeau vremea dacă nu. Fără-ndoială că se grăbeau să-l ascundă pe tip din cauza gangrenei care deja puțea prea tare prin acidul fenic. Erau și alții pe tărgile din lazaret care-aveau s-o ia după el, cam puțeau și ei. Oricum, din
locul meu, din spatele porții, auzeam și omul care șoptea cuvinte și nu era Émilien grasul, ebenistul bine știut de toți, care mereu era un pic machit, sigur, ca și vocea lui. O rugăciune spunea, ba chiar în latină. Că n-o fi vreo soră de caritate venită să zică o rugăciune-n același timp?
Devin curios. Mai zăbovesc puțin. Dacă mă uit n-o să văd nimic. Pe deasupra zidului, ajungea să te ridici un pic pe vârfuri, vedeai în mica grotă. Doar c-am căutat un sprijin și pân-la urmă m-am cățărat pe niște sticle goale. Ai fi zis că m-ar fi auzit… Mă uit. Auzeam și ecourile tunurilor care se izbeau de geamuri și răsunau în tot subsolul. Mă mai uit o dată. Deci sânge rece. E haios, nu-ndrăzneam s-o zic, da’ mi-era cam târșă. Era vocea Espinassei, mi se părea c-o aud vorbind latina. Și da, -și făcea de lucru acolo. Ai fi zis că toată viața ei era-n sticla aia, așa de tare se chinuia s-o deschidă. Cu foarfeca o forța, asta scârțâia. Deja-nchisese sicriul Émilien ăsta.
Cu două mâini se chinuia și tot nu-i ieșea. Nu-i vedeam bine capul în lumina lumânării, mai ales că stătea aplecată peste sicriu cu vălul tras peste frunte. Mirosul n-o supăra cu nimic. Pe mine, da. Încerc să nu-nțeleg prea bine, dar dintr-odată mă simt în intimitate, în intimitatea aia adevărată. Profit de ea. Bat ușor în perete. Ea-și ridică privirea, mă vede bine la lumina lumânării, sunt la doi pași de ea.
Și-atunci, acolo, mă sperie. Dau un pas înapoi. Nu-i o grimasă ce văd pe fața ei, e altceva, ca o rană mare, palidă și băloasă, tremurândă.
— Sângerează pe gură, -i zic, sângerează, mortăciune!
O-njuram așa că nu știam ce să zic. Și pentru că-mi venea din mine și pentru că nu era momentul să am bun-simț. Mă-mpleticesc în jos. Împing ușa magaziei.
— Hai, sângerează, sângerează!
Era urât să zic așa, dar nu puteam zice altceva. Atunci vine peste mine și mă sărută cu toată fața și mă suge de parcă și eu crăpasem și mă ține cu amândouă mâinile și se mai și agită. Și dintr-odată s-a lăsat grea și s-a-nmuiat și s-a scurs la podea și-am sprijinit-o. Aproape că i se făcuse rău.
— Aline, ce să zic și eu, Aline!
Era numele ei mic, îl auzisem prin saloane. Și-a revenit în întuneric, încetișor.
— O să urc înapoi, zic eu.
— Da, Ferdinand, ne vedem mâine, pe mâine. Mă simt mai bine. Sunteți drăguț, Ferdinand, vă iubesc…
A ieșit prin stradă. Era aproape ca de obicei. Dar sus, ce să vezi, neliniștit stătea Bébert.
— Credeam că te prinsese portarul, ce-mi zice și-ăsta.
Avea-ndoieli. N-aveam să m-apuc să povestesc chestia, nici lui, nici altora. Tre’ ca oamenii să fie puternici ca să nu cadă-n greșeală și-n primu’ rând îmi putea fi utilă și chiar mi-a fost.
