Prozator, dramaturg și scenarist, Ludmila Ulițkaia s-a născut pe 21 februarie 1943 în orașul Davlekanovo din Bașkiria, unde familia sa era evacuată în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. A debutat târziu și a devenit celebră prin romanul Sonecika, publicat în revista „Novîi mir” (1992), pentru care a câștigat Premiul „Médicis” pentru carte străină (1996). Până la apariția romanului Scara lui Iakov (2015), scriitoarea a fost recompensată cu numeroase premii pentru creații ale sale deja celebre (Daniel Stein, traducător, Al dumneavoastră sincer, Șurik, Cazul doctorului Kukoțki etc.) și a fost tradusă în peste treizeci de limbi. Scara lui Iakov a primit Premiul literar „Bolșaia Kniga” (locul III) și votul publicului rus pentru anul 2015-2016. În română, Scara lui Iakov a apărut în 2018, la Humanitas Fiction, în excelenta traducere a Gabrielei Russo. Genul preferat al Ludmilei Ulițkaia este proza scurtă, după cum autoarea însăși a declarat de nenumărate ori. În interviuri, a vorbit adesea despre dificultatea cu care a lucrat la romanele sale, cu deosebire la Scara lui Iakov – patru ani. Caracteristicile narative, stilistice și structurale ale romanului (fragmentările generate de convenția epistolară, alternanța planurilor temporale și concentrarea intensă a impresiei de viață) confirmă atașamentul deosebit al autoarei față de genul scurt. Într-o notă finală, Ulițkaia mărturisește că a folosit în roman corespondența bunicului său, Iakov Ulițki,
informații din dosarul acestuia din arhiva KGB nr. 2160 și scrisori de familie. Chiar și așa, nu vorbim despre un text autobiografic, ci mai curând despre unul istoric, ce pendulează între ficțiune și document.
Romanul descrie prin alternanță patru generații ale familiei Osețki, îmbinând fiabilitatea complotului cu alegoria. Cuplul-nucleu îl reprezintă Iakov Osețki și Maria Kerns, a căror corespondență este găsită de nepoata acestora, Nora Osețkaia, în 1975, când Maria Kerns moare, iar nepoata merge să-i pregătească funeraliile. A doua generație este a părinților Norei,
Amalia și Henrik Osețki, a treia generație este a Norei înseși, iar a patra – a lui Iurik, fiul Norei. Prinsă în vortexul propriei vieți (are 32 de ani când îl naște pe Iurik și îl crește singură), Nora ignoră cufărul cu scrisori luat de la bunica Maria și abia în 2011, la 67 de ani, când viața i se apropie de un bilanț tragic (se îmbolnăvește de cancer), citește scrisorile și reconstituie destinul bunicilor, al părinților săi, dar și al ei înseși, pentru că această lectură tardivă devine o meditație despre mirajul existenței. Viața Norei, adusă până în contemporaneitate, este pretextul de a înfățișa pe de o parte, trecutul familiei, pe de alta – de a proiecta viitorul, căci în același an, 2011, se naște nepotul Norei, Iakov Osețki, pe 10 ianuarie, de ziua bunicii Maria. O ciclicitate magistral construită de Ulițkaia.
Romanul abordează teme complexe: emigrarea, exilul autoimpus sau forțat, represiunea și deportarea, războiul, stereotipul Rusia versus America, problema evreiască, conflictul între generații. La acest din urmă nivel, avem de-a face cu o meditație amară despre lipsa de comunicare între generațiile de rude directe, despre reprimări și enigme familiale contrafăcute. Bunicul Iakov Osețki și nepoata Nora sunt aproape străini. Se întâlnesc o singură dată, când ea este preadolescentă, iar el în tranzit către un alt punct al deportării. Nora a trăit cu imaginea de persona non grata a bunicului
în cadrul familiei, și, peste ani, citirea scrisorilor și a jurnalului acestuia o va ajuta să restabilească adevărul. Scenograf și regizor de teatru, Nora este veriga care îi leagă pe membrii familiei Osețki și cel mai important personaj-reflector. Arta narativă emblematică a Ludmilei Ulițkaia se bazează pe reflectarea poliedrică a fiecărui personaj în conștiința altuia, prin alternanță. Astfel, fiecare portret se constituie caleidoscopic și gradual, iar poveștile celor patru generații se împletesc surprinzător, peste timp. Perspectivele nu converg întotdeauna. Pentru Nora, bunica este o intelectuală cu viziuni
socialiste, o persoană austeră, chiar ascetică. Din scrisorile lui Iakov se conturează o imagine opusă: Maria este fragilă atât emoțional, cât și fizic, vulnerabilă, capricioasă. Scrisorile lui Iakov sunt pline de observații legate de lecturi, de universul său livresc, înalt spiritual. De altfel, corespondența dintre Iakov Osețki și Maria Kerns, un roman în roman, constituie o componentă răscolitoare a cărții. Cititorul este transferat frecvent din intervalul 1975-2011 în anii 1905-1955. În centru, se află viața lui Iakov, intelectual, om al cărții, născut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este cea mai evidentă victimă a istoriei, la modul complet tragic. Nu a devenit muzician, nici sociolog, nici economist sau istoric (o parte din studiile și schițele sale a fost arsă la Lubianka, sediul central al KGB-ului), nici măcar soț și tată nu a putut fi. Iakov este prin excelență un spirit activ și foarte profund. În ciuda loviturilor primite constant, într-un regim politic represiv, nu încetează până în pragul morții să spere și să elaboreze proiecte intelectuale, indiferent de împrejurare.
Ritmul viu al narațiunii este dat de succesiunea celor două planuri – pe de o parte, cel amplu, istoric, pe de alta, cel personal, individual. De aceea, uneori devine dificil pentru cititor să păstreze echilibrul receptării. Textul impune o lectură lentă, cu reveniri la anumite scene care ajută la recompunerea portretelor. Pentru că eroii sunt deosebit de erudiți, informațiile sun dense, din domenii variate (teatru, muzică, matematică, logică, genetică) și necesită o
atenție sporită, ca și evenimentele descrise. Cronica de familie conține la sfârșit un arbore genealogic foarte util pentru a reconstitui relațiile dintre personaje. Existența acestui grafic familial, abundența personajelor și a detaliilor, multistratificarea evenimentelor, încrucișarea și descâlcirea firelor narative reflectă gândirea științifică a Liudmilei Ulițkaia (specializarea ei de bază este biologia). Nu este singurul element care arată formația autoarei. Romanul discută
problema geneticii care, în virtutea ultimelor descoperiri, a revelat faptul că fiecare om este un „text” genetic ce poate fi literalmente decodificat, după cum comentează chiar scriitoarea într-un interviu din 2015, de la Târgul Internațional de Carte de la Moscova: genomul uman, „un «text» de douăzeci de mii de gene și trei miliarde de nucleotide, a fost citit aproape complet. Și noi toți purtăm toate «textele» pe care le avem de la tată, mamă, bunic, bunică, de la acei strămoși pe care nu ni-i putem aminti, dar care, toți, există în noi”.
Relevant și plurivalent este și titlul romanului. El se justifică în primul rând prin importanta componentă filosemită, determinată fără îndoială de poziția autoarei – Ludmila Ulițkaia este evreică convertită la creștinism. Potrivit Genezei, Iacob, unul dintre cei trei strămoși ai Israelului (alături de Isaac, tatăl său, și de bunicul Avraam), are un vis simbolic, cu o scară situată între cer și pământ, pe care urcă și coboară îngerii. Dumnezeu i se revelează în acest vis, anunțându-l cu privire la menirea sa, de a mări seminția lui Israel prin cele douăsprezece triburi pe care le vor înființa copiii lui Iacob. Astfel, scara devine un simbol al binecuvântării divine, al evoluției spirituale a omului și al călătoriei întru virtute. În plus față de aceste semnificații, scara este la Ulițkaia și o punte în timp, în sens istoric, căci conectează generațiile pe
parcursul unui secol (1911-2011). Liantul este „primul” Iakov Osețki și „ultimul”, strănepotul lui, născut în zilele noastre, iar naratorul-pilon care pune în corespondență aceste linii este Nora, care are și atributele unui personaj alter ego. Trimiterea la Iakov cel biblic sugerează și că Dumnezeu și-a binecuvântat descendenții și le-a arătat viitorul. În acest sens, în ciuda faptului că avem de-a face cu un roman sumbru, cu destine destrămate și suferință repercutată pe mai multe generații, sentimentul final este unul luminos.
Un alt sens pe care îl putem atribui titlului este nu mai puțin spectaculos. Să fie scara lui Iakov chiar molecula de ADN care, surprinzător, arată ca o scară spiralată? Nu ne-ar mira o astfel de transpunere metaforică, dată fiind specializarea de bază a autoarei. De altfel, romanul în ansamblu seamănă din punct de vedere compozițional cu o spirală pe care cititorul o rotește treptat, vizualizând evenimente, cazuri și subiecte hipnotizante în ritmul tulburător al vieții autentice: „Povestea unei mari iubiri, istoria căutărilor unui sens, o viață plină de avânt creator și o incredibilă pasiune pentru cunoaștere, pentru înțelegerea resorturilor care declanșează furia și nebunia lumii”, după cum apreciază Nora scrisorile care o copleșesc din cufărul trecutului.
