Voința e, orice s-ar spune, obișnuință, cea mai frumoasă trăsătură a omului
În valea nenumită, spațiu de parabolă (aici și Bucureștiul e doar „orașul cel mai mare”), pustie sau, în expresie religioasă, a pustiirii, muncitorii construiesc o cale ferată (Cristian Fulaș, Ioșca, roman, Polirom, 2021). De reținut că e un loc ambivalent, vale-deal, jos-sus: Ilona spune că Ioșca al ei trăiește „sus pe vale”. Un muncitor o numește „valea omului”, iar el e același care, probabil ca mulți alții, îi spune spitalului de maladii psihice (evident element de contrast, totuși, istoric) „balamuc”. Valea se opune istoriei, agresivă, în pofida concepției negatoare că „de la facerea lumii istoria nu existase niciodată cu adevărat”. E un fapt nu de realitate, dar de mentalitate: „istoria era exclusă din gândirea lor”, care se oprea la moartea fiecăruia. În Vale, oamenii știu că sunt „oaspeți” și „supraviețuitori”, ei „nu se schimbau niciodată”.
Comunismul e prezent din plin, în amândouă perioadele, stalinistă și post-stalinistă. În mediul muncitoresc se întâmplă beții și chiar crime, Miliția e activă, comuniștii, tovarășii, însă sunt luați în glumă (e o lume, să o spun încă o dată, „șugubeață”, de supraviețuire). Vălenarii aceștia nu prea au de-a face cu stăpânirea, n-o suportă, n-o cunosc, n-o înțeleg. Referințele apar aluzive, cvasiparabolice, la istoria (post)stalinistă. Oamenii așa-ziși ai muncii iată ce cred că fac: „pe vale aici la noi construim cu drag două șine de fier care nu duc nicăieri”. E comun refuzul „modernizării”. O sută de muncitori de zeci de ani nu sfârșesc calea ferată care ar fi cerut „câteva luni”. Adaptarea e tot comună: „era liniște, era pace, aveau cele necesare traiului”.
Se face aluzie (ca și când romanul ar fi scris sub cenzura ideologică!) la partizanii din munți: un tânăr e prins de Miliție și bătut crunt. Chiar și naratorul urmează boicotarea istoriei, a timpului istoric, chiar și în numărătoarea sau fixarea anilor. Anul 1965, cu schimbarea lui Gheorghiu-Dej cu Ceaușescu, e „Anul în care un mare conducător al țării a murit și un alt mare conducător al țării și-a ocupat locul în lume…”. E grăitoare ori pilduitoare și absența numelor. Ultimul lider comunist român e „tovarășul din tablou (care) își anunțase o vizită de lucru pe valea lor”, „omul important”; „marele om (care) a murit împreună cu soața lui într-o zi de mare sărbătoare”. Marele lider vizitator ține un „discurs despre lucruri pe care nu le prea înțelegeau, revoluție, reconstrucție, numai prostii”. Ca atare, nicidecum marele om, el e considerat aici marele prost. Nu i se opun însă fățiș. Maistrul îi înjură pe cei care-l decorează după vizita de lucru.
Eșecul utopiei comuniste e reflectat în adâncirea sărăciei. Libertatea neînțeleasă de oameni e constatată în roman și prin anul 2000 (timpul limită, totuși, iată, precizat, în istoria contemporană, este aici anul 2005). Pentru Ioșca, „Libertatea era puterea asupra celorlalți, puterea nebună și ucigașă…”, dar cât privește libertatea lui, ea era, ca opțiune de viață și morală, singurătatea, izolarea, depărtarea de rău.
Istoria, care într-un fel ar mai exista, desfășurată obscur, rămâne incertă până în prezent. „Regimul căzuse nu se știa prea bine cum, pământul continua să se învârtă, dar țara stătea pe loc.” Valea devine una a uitării, dar în ea rămân spitalul și doctorul îmbătrânit. Naratorul, în numele lui Ioșca, de pe la mijlocul romanului, își afișează teza, deloc nouă; el rămâne doar la istoria ca poveste a omenirii și a fiecăruia dintre oameni: „lumea era făcută din oameni și lucruri mici și politica era doar întâmplare, goană a unora și a altora după cine știe ce puteri și averi”. Fiul lui Ioșca, tot un Ioșca (numele recurent indică tradiționalist identitatea neschimbată a unui neam), e licean la oraș și lui nu-i place valea aceasta nouă, turistică. În locul conducătorului ucis de Crăciun, rămân mii de moștenitori, o știm bine, care-l slujiseră – altă teză comună reluată aici. Micul Ioșca urmează tot dragostea, pe care o aduce-n vorbă în legătură cu puterea, se deduce, politică, atunci când el îi spune tatălui, tot pe la mijlocul romanului, printr-una dintre figurile narative proleptice: „Puterea e ca dragostea, doar cine luptă pentru ea o are”. Urmașul preia și ideea inerției vieții de din vale, de jos: „pentru săraci lumea nu se schimbă niciodată”. Totuși, ceva nou apare, chiar valea se privatizează. În viața politică apar dosarele (dacă nu greșesc, lipsește cuvântul Securitate). Importă fenomenul real. „Ofițerii noului regim se amestecaseră treptat cu o nouă clasă politică, ba chiar unii dintre ei făceau parte din ea, și oricine punea întrebări incomode sfârșea dacă nu prost, măcar marginalizat și uitat de toată lumea.”; „au fost create partide, au fost inventați președinți”. Spitalul, „balamucul”, e acum dezvăluit ca lagăr al morții pentru arestații din motive politice ascunse, precum profesorul schingiuit pentru că s-a opus revoluției muncitorești. Sunt numărați zece ani de stagnare: „Un paradis care aștepta să moară.” Sar în față indivizi duri în politică ori afaceri, blânzi și religioși în afara lor, constată preotul, convins că valea nu-și pierde sfințenia… Naratorul pare a-l urma și observă că și Ioșca e ajutat, păzit, ocrotit.
Tudor e fostul și actualul stăpân din umbră al Văii iar „uriașul” Peter, cel care spune că „Lumea e o pulă de cal”, e noul proprietar aici, divinizat de oameni, minunea lui fiind concretizată într-un hotel. El are ușa deschisă la „primul om al țării” (anonim), iar când moare, omul lui, numitul Arpad, țese legenda că Peter s-a sfârșit fericit, adevărul fiind că fusese chinuit sălbatic. Să se subînțeleagă, poate, peste voința umană, pedeapsa divină.
