Molnar Iozsef, numit doar Ioșca, foarte rar „Ioșca-baci”, e fiul unui potcovar, ca un personaj din Istorii-le lui M. Ciobanu, de care romanul lui C. Fulaș pare într-o măsură tipologică apropiat („mitologie”, substanță stilistică), dintr-un „neam de fierari din inima țării”, dar practică o meserie zisă de sculer. Are „aproape un secol”, timp compus doar din trecut și prezent, întrucât el „Trăise închis într-o lume în care viitorul nu exista”. Nașterea neamului Ioșca e socotită în cronologie bizantină, ortodoxă, „în anul de la Facerea Lumii 7151”, ceea ce înseamnă 1643 (printr-o coincidență, descopăr că este anul zidirii Bisericii Coconilor din Suceava cu hramul nașterii Sfântului prooroc Ioan, fapt inexistent în roman…). El vine dintr-un șir de la fel numiți Ioșca și va lăsa un urmaș cu același nume. Din perspectiva muncii îndeosebi, sunt „toți fără nicio însemnătate pe lumea aceasta”. Și la trup e neglijabil, „mic la stat și ușor adus de spate”. Vedem că alta este însă însemnătatea acestui Ioșca, pe ea se întemeiază și romanul care-i poartă numele. Fără a înțelege în ce fel, Vasile crede că „Ioșca era un om însemnat”.
Prin natură ori fire apare unit erotic, orgasmic, cu tot ce-l înconjură, și în fapt există dincolo de timp și spațiu, eliberat de ele. Ca și antecesorii: „toți erau aproape de un orgasm nesfârșit al comuniunii cu natura”. Cândva „lumea lor era minunată”, ea devine „aproape nimic”, iar acum „lumea lor dispărea”. Noua lume, păcătoasă, e mai cu seamă una a preacurviei. Ioșca păstrează, în adâncă smerenie, tot în fire, „o dragoste nețărmurită, o dragoste a omului rănit”. Săracul de el, are o camionetă și un Trabant și se pune mereu, fără plată, „la dispoziția tuturor”. Strânge în sine un „suflet tare și netemător”. Naratorul prezintă în el un „Ioșca, temător de Dumnezeu”. Smerit și minunându-se de Creația unicului Dumnezeu viu, al Vechiului Testament: „Cerul e peste tot și cerul e dintotdeauna”, crede Ioșca, cel atins numai de „patima băuturii”. Un bogomil, un Iov de pe plaiul mioritic, poate e mult spus și așa (e și ucigaș, ucide de nevoie, pentru Ilona, un soldat rus), doar până la un punct, fără scenariul iovist sfârșit ca reparator și răsplătitor, întrucât „un dumnezeu rău și necruțător i-o luase pe ea”. Însă nu în linia cultului creștin-ortodox: „Ioșca și Ilona erau catolici.” Pentru Ilona, care se vede ea însăși drept o Magdalenă păcătoase dar iertată grație credinței în dumnezeire, Ioșca e „aproape un sfânt”. La nunta catolică vorbește și preotul ortodox, personaj marcant în roman, acesta voind să le boteze în cultul lui fiul născut al văii „uitată de lume”.
„Însemnat”, trupește, e la Ioșca, dincolo de vârste, sexul, când numit de narator aluziv „lucrul întărit și enorm”, „lucrul acela”, când numit cu termenul cel mai popular, neuitându-i-se mărimea „uriașă”. Scenele amoroase, nu puține, ocupă multe pagini. Disponibil și erotic, la limita inconștienței (dar cu gândul la Ilona cea moartă, de care, suntem asigurați, e încă posedat), e și la bătrânețe, când, în Valea devenită turistică, după 1989, o tânără, din răzbunare pentru iubitul ei, se culcă cu moșul. Momentul senzațional, neverosimil, firesc în „neo-romanticul” roman, e notat drept „noaptea în care acea tânără îl siluise pe Ioșca”, iar el fiind beat vede în ea corpul Ilonei. E drept că nici naratorul nu e prea sigur. Între detalii, naturalist-poetice, să rețin că tânăra vrea „să înghită uriașa lui bărbăție”, „corpurile sunt mute”, partenerii se unesc prin miros (amorul sălbatic e nota „rafinată” a cărții) și în sfârșit „au devenit ființe de umbră în același cer nesfârșit”. Moșneagul Ioșca intră în povești ademenitoare de tinere care vin virtuoase și devin păcătoase în valea păcatului. Dar când umblă pe vale un tânăr gol, el e repudiat de inocentul Ioșca, în chip moral, pudic, drept măgar nerușinat.
Erosul sălbatic culminează, la sfârșitul romanului, cu femeia, acum una dintre pacientele sanatoriului neurologic, care își canibalizase amanții, mâncând și din ea însăși.
Mirosul e simțul unic prin care și Ilona, portretizată amplu pe două pagini, îl seduce pe Ioșca. Ilona e de la 14 ani insațiabilă erotic, deocheată-n sat la 18 ani. Muncitoare la o uzină, se culcă cu elevii de la seminarul teologic, iar unul dintre ei o vede ca pe Magdalena din Evanghelii, identitate în care va crede ea însăși. De atunci, „s-a făcut cuvioasă și pustnică”, l-a căutat pe Ioșca, rugându-se în biserică și trăind „o stare feciorelnică ascunsă”. Fericită cu Ioșca, nu-și uită trecutul, în viața ei totul i se amestecă. Păcatele i-au fost cale de înțelegere: „ea începu să înțeleagă noua lume pustie în care trăia”, împreună cu Ioșca, „învăluiți de această lume de cleștar”, încredințată de „frumusețea care o urmărise peste tot”. Ajunge „purificată” la modul revelator-inconștient în rușinea de femeie dusă la ginecolog, rușine transformată în dorință sexuală nestăvilită. Primește vestea că are cancer cu „frică blândă”. Va părăsi „viața, nimicul pe care niciodată nu încercase să și-l explice altfel decât prin iubire”, într-un amestec de frică și dorință sexuală. „Se iubea plină de frică”. În boală, Ilona e tot mai ispititoare pentru cei din ținut, capătă o „nouă frumusețe”. Într-un act amoros sălbatic, îi vorbește lui Ioșca despre frica de moarte, refuzată neîmpăcat, atunci Ioșca dedându-se doar patimii libației.
Preotul creștin-ortodox, Andrei, a fost „copil sărac”, dus la mânăstire de niște părinți care nu-i puteau asigura hrana și a rămas marcat de un tânăr preot care s-a lăsat ucis din iubire creștină. Crede într-un Dumnezeu care „ia două forme: unul bun și unul inferior”, asemenea lui Ioșca, de fapt. Și el este băutor. Dincolo de condiția clericală, mai are și asemănarea importantă cu Ioșca în faptul de a sluji oamenilor. „Era un om deștept popa, școlit și mai ales autodidact, atent la ale lui și dedicat oamenilor…”. Colecția sa de icoane ocupă destule pagini în economia romanului. Cunoaște, ni se face cunoscut, literatură română clasică și contemporană. Ca și cuplul Ioșca-Ilona, pune dragostea la temelia lucrurilor, socotind-o legea lor. Apoi: căutarea luminii în înțelegere sau simplitate. Are-n credință un „paradis în care totul se întâmpla la fel de când lumea”. Nu Dumnezeu, dar omul îi impune credința: „nu era rău mai mare decât îndoiala de sine”. E „șugubăț”, iar în alt loc e prezentat astfel: „Părintele Andrei, șugubăț ca de obicei”. De adăugat că e și cârcotaș, toate aceste trăsături îl fac deopotrivă uman, lumesc; un lumesc care face această lume comună, omogenă.
Doctorul nenumit din spitalul bolnavilor psihic îi este, la modul romantic, dar numai pe plan rațional, antitetic: „popa și doctorul (sunt) înfricoșați dușmani în idei”. O „loază în sutană”, astfel îl numește, îl insultă, doctorul pe „popă”, care se complace și el, șugubățul. E un păgân, zice preotul despre doctor. Nimic nu împărtășesc ei mai tare decât libația. „Popa” recunoaște odată înaintea doctorului în stare de ebrietate: „sufletele noastre bete vorbesc numai prostii”. Doctorul, un fost profesor universitar „romantic”, sentimental, îndrăgostit de o studentă care l-a părăsit, trece drept un nebun de nebuni, potrivit preotului, cu mențiunea că „toți suntem nebuni aici pe vale”. Aproape doar „ascultător” e „taciturnul doctor” de „dilii”, care execută și o misiune, de educare a internaților, bolnavi de-a dreptul, sau din pricina „strâmbelor” ideologice: el trebuie „să-i îndrume pe calea cea bună” pe Urlători, Holbați, Posedați, Fericiți. Preotul se roagă pentru ei și necredincioșii care socotesc credința învechită.
O „tărășenie”, ca să nu spunem „istorie”, în mare parte cunoscută și de la alții în literatură, aici extrasă dintr-o spovedanie, povestește (romanul povestește, relatează, scenarizează, analizează, „parabolizează” etc. deopotrivă) preotul Andrei. Fiecare are soarta „scrisă” în lumea din „valea omului”. Comunistul de jos Vasile, din armata politică a partidului, „Ucisese cu gândul că era oricum mai bine decât să muncească asemeni animalelor pe câmp, săvârșise răul gândind că pentru el era mai binele, era o speranță de a deveni altceva, de a ieși din lumea lui în care toți oamenii erau la fel, condamnați la viață…” etc. Ileana, dragostea și, se mai spune, izbăvirea lui, e fiică de chiabur, omorât (alt omor decât cel al lui Ioșca pentru Ilona) de Vasile „repede și cu milă”. Absolvit de vină de către tovarăși, trăiește doi ani de căsnicie, având doi copii cu nevasta, ea devenind deopotrivă „victimă și călău”. După ce îi va ucide și frații, nevasta îl alungă, iar el se supune cu totul (echivalentul smereniei religioase), își acceptă „soarta” liniștit, ba chiar muncește aproape numai pentru a-și trimite banii femeii și copiilor. Un fiu al lui Vasile e ucis cu un glonț în cap, iar curând după ce se mărturisește preotului din vale e el însuși găsit mort într-un fel tainic, tulburător, pentru omul bisericii.
Supraomenească, de basm, e Ileana, nevasta lui Vasile (altfel, și el un „șugubăț”, dar în același timp „serios”, chiar după moartea nevestei), care-i mărturisise bărbatului ei „viața ei de nebună”, culcatul cu ciobani și oameni înarmați, iar peste toate despre „împerecherea cu lupul”, numit de ea „adevăratul ei om”. Lupul e om pentru… femeie. Ca și Ilona pe Ioșca, Ileana îl alesese pe Vasile după miros. Soarta ori „scrisa” ei e bestială la propriu: „Ea trebuia să plece, să se întoarcă în sălbăticie.” Datoria și voința la ea sunt una și aceeași.
