Luptătorul căruia nu îi place să lupte (II)

Mereu m-am întrebat dacă ar trebui să spun tot adevărul, cu toată viața mea, și cum am ajuns ceea ce sunt în momentul de față… Însă mă gândesc că, dacă aș spune acest adevăr, cred că i-aș răni pe toți oamenii din jurul meu pentru că, așa cum știm cu toții, adevărul doare, doare al naibii de tare și nu știu de ce.

Cred că adevărul este acel ceva pe care noi îl tot propovăduim în viață, dar de care ne este frică; ne este frică de el, ne este frică să-l înfruntăm, și asta în permanență, pentru că suntem niște oameni foarte slabi, cei mai mulți dintre noi – pentru că așa este natura umană, ce să-i facem?! Și câteodată este bine să îl ocolim, să îl dăm deoparte și să începem cumva, să încercăm măcar, să ne construim în mintea și în sufletul nostru o altă realitate. O realitatea după care tânjim, în care vrem să trăim, pe care am vrea să o avem prezentă în creierul nostru, cumva.

Așa că, aș amărî foarte mulți oameni dacă m-aș apuca să spun tot adevărul și mă gândesc că treaba asta e valabilă pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine, chiar dacă, datorită acestor „adevăruri”, acestor suferințe, noi suntem ceea ce suntem. Dacă nu sufeream, dacă nu plângeam, dacă nu aveam frustrările noastre, nici unul dintre noi nu mai era ceea ce este în momentul de față.

Iar suferința ne împinge către multe alte lucruri: către realizări, generează frustrări, determină dezvoltarea noastră personală, cu toate aspectele ei bune și rele. De aceea, mai tot timpul, eșecurile, mai mult decât succesele, sunt de fapt cele care te construiesc pe tine ca om, în cele din urmă. Pentru că te dai o dată cu capul de perete, te dai a doua oară cu capul de perete, dar a treia oară nu ai cum să te mai dai cu capul de perete.

Chiar am primit un mesaj de la mama când a auzit că urmează să scriu povestea vieții mele și îmi spunea ca nu cumva să spun tot ce se poate spune într-o astfel de carte, pentru că ar suferi foarte mult și i-ar fi rușine să mai iasă în lume. Eu aș crede, totuși, că nu e nimic rușinos în faptul că viața pe care am trăit-o nu a fost întotdeauna roz, că au fost perioade grele, că am suferit mult. Însă este adevărat că, atunci când îți rememorezi viața, și o mai și faci în mod public, se (re)deschid răni adânci, ascunse undeva în sufletul nostru, pe care tot încercăm să le dăm uitării, dar care ne tot urmăresc, nu știu cum… Și rănile astea, mai ales la o anumită vârstă, nu trebuie deschise – este bine să le lăsăm acolo, ascunse, uitate, mă rog, atât cât se poate, pentru că cicatricile oricum rămân toată viața; de ele nu ai cum să te descotorosești.

Așa că, poate ar trebui să încerc să fiu destul de imparțial, ca să zic așa, în ceea ce voi scrie aici, și să spun lucruri frumoase despre copilăria mea și despre ceea ce sunt eu acum.

Totul a început într-o dimineață de vară, era cam ora zece sau unsprezece și citeam pentru bacalaureat: îl urmăream pe Apostol Bologa, din ,,Pădurea Spânzuraților”, cum se luptă pentru conștiința sa, pentru faptul că este român și, pe de altă parte, pentru Imperiul Austro-Ungar, acolo unde locuia el. Și eram concentrat, adâncit în acea poveste și în dilemele existențiale ale personajului – și, apropo, cartea asta m-a emoționat foarte tare, și m-a schimbat enorm, mai ales datorită trăirilor interioare ale personajelor (Liviu Rebreanu este unul dintre scriitorii mei preferați)… Dar să revin, cum stăteam eu și citeam aud, deodată, un țipăt: ,,Cătăline, Cătăline!”, țipa un copil de vreo șapte-opt anișori, ,,Vino repede că să îneacă Ionuț!”. Era acolo, alături de mine, un iaz în care mă mai scăldam și eu în verile călduroase…

Chiar îmi amintesc de câte ori am fost fugărit de mama prin pădure; fugeam în pielea goală și lăsam hainele pe mal, nu mai aveam timp de ele atunci când ea venea din urma noastră să ne bată cu varga pentru că nu aveam voie să ne scăldăm în iaz. Și eu era să mă înec de vreo două ori, dar așa am învățat să înot. Ce mai?! Inconștiență! Inconștiență copilărească… așa cum a fost și cazul acelui copil, Ionuț, care acum se ducea la fund… Am alergat imediat la iaz, am apucat să zăresc doar niște bulbuci, nu departe de mal, care ieșeau la suprafață, și mi-am dat seama că Ionuț este acolo, că se îneacă. Am tras aer în piept cât am putut și m-am aruncat după el.

Și în apa aia pâcloasă, în care nu puteai vedea nimic, în care eu îl căutam pe Ionuț, s-a întâmplat ceva exact ca în tabloul lui Michelangelo, ,,Crearea lui Adam” – tabloul în care Dumnezeu îl atinge pe Adam pentru a-i da viață. Ei bine, tot așa s-a întâmplat și atunci cu băiatul ăla, eu tot căutam, căutam… și i-am atins degetele, și l-am apucat zdravăn de mână, și l-am scos la suprafață. Era practic mort, avea ochii deschiși și am început să strig după mama: ,,Mamă, vino încoace, mamă, vino încoace!”. Mama, săraca, nu știa cum să reacționeze în acele momente cumplite, eu o tot întrebam ce să îi fac băiatului, ce să îi fac?, iar mama îmi spunea că nu știe – de unde avea mama să știe ce să facem, doar nu pățisem așa ceva niciodată: să scoți pe cineva mort dintr-un iaz… Și m-am apucat să îi fac respirație gură la gură și, în disperarea mea, mi se părea că trag tot aerul de pe pământ în plămânii mei și îl vâr în plămânii acelui copil. Disperarea era atât de mare, că aș fi fost în stare…

Au fost momente foarte-foarte grele pentru mine atunci. La un moment dat, am simțit cum își încleștează gura și cum sunt pe cale să îl pierd – simțeai efectiv cum se scurge viața din el. I-am deschis gura mai tare, i-am tras limba afară, și iarăși suflam aer în el. Deodată, când parcă îmi pierise orice speranță, deschide ochii. Parcă  înviase din morți… Nu știu dacă a fost o minune sau nu, dar a înviat, s-a uitat speriat la mine și, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să mă privească drept în ochi și să-mi spună: „Cătăline, scoate-mi apa din burtă, Cătăline, scoate-mi apa din burtă!”. Panicat fiind, a luat-o la fugă prin pădure. Pur și simplu a zbughit-o la fugă cu tot cu apa din burtă…

Și uite așa, din momentul acela, am devenit un fel de vedetă a satului meu – „Uite, Moroșanu l-a salvat pe Ionuț de la înec!”. Și atunci, pentru prima oară în viața mea, m-am simțit un erou. Și, tot pentru prima oară, simțeam că și mama e mândră de mine, mai ales când auzea ce vorbea lumea în sat, că băiatul lui Moroșanu l-a salvat pe ăla…

Acum, după ani de zile, când îl văd, îl văd că are familie, îl văd că are copii… Faptul că eu am reușit să îi dau o a doua șansă este, cred, un lucru extraordinar. Era, parcă, o vorbă din aia străveche, care poate că o adaptez eu acum, dar care spunea că omul trebuie să facă trei lucruri: „Să-și facă o casă, să planteze un copac și să salveze pe cineva de la înec…”. Ei bine, și eu le-am făcut pe toate: am plantat un pom, am făcut o casă și am salvat și un om de la înec!

Atunci am simțit și eu cum e să fii EROU. Și, trebuie să recunosc, mi-a plăcut foarte mult acel simțământ. Era, realmente, bine. A fost un moment destul de profund pentru mine, un moment care m-a marcat și m-a schimbat pentru tot restul vieții… Mi-a crescut și stima de sine, am mai prins și eu puțin curaj, în fața lumii, dar mai ales în fața mea. Frustrările adâncite din copilărie, pentru că eu niciodată nu am fost un bărbat frumos – tot timpul am fost roșcatul ăla „însemnat”, pentru că oamenii roșcați sunt oameni însemnați, și, deci, și eu am fost un om „însemnat”… Și toată viața am fost diferit față de cei din jurul meu. Așa am fost eu, diferit față de toți din jurul meu, am fost și obidit din cauza înfățișării mele și că aveam un părul roșu, pe care nu îl are oricine, mai eram și plinuț. Țin minte că, adolescent fiind, mă duceam la bunicii mei, la țară, ca să muncesc în timpul zilei doar de dragul de a ieși seara cu nepoții mei și cu prietenii. Deci, munceam de la ora cinci dimineața până seara la șapte-opt doar cu gândul să ies în stradă, să socializez cu copiii ăia, care veniseră din toate colțurile țării, să pot să privesc fetele alea frumoase care se plimbau seara pe uliță – mie de mic mi-au plăcut fetele, să le privesc.

(va continua)

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag