Oana Maria Nae: Pentru studenții secțiilor de istoria artei, cartea dumneavoastră Artele plastice în România. 1945‑1989, publicată pentru prima oară la editura Meridiane în anul 2000, a devenit un reper pentru studierea artelor din România postbelică. Ce influență au avut studiile dumneavoastră de doctorat realizate la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, în anii 1990, asupra redactării acestui volum?
Magda Cârneci: Când am ajuns la Paris în primăvara lui 1990, cu o bursă de studii primită de la Institutul Francez din București, eram încă sub impresia revoluției din decembrie 1989, la care întâmplarea a făcut că am participat în direct. Eram încă sub influența acestui eveniment istoric major, când mi s‑a părut că România strălucise pentru o clipă pe firmamentul lumii întregi. Din această cauză am vrut să ofer mediului intelectual francez în care am ajuns cunoștințele mele despre viața artistică românească din timpul comunismului, dintr‑o firească dorință de a face vizibilă o zonă cvasi necunoscută pentru lumea occidentală. Studiile mele de master și apoi de doctorat de la École des Hautes Études en Sciences Sociales m‑au pus în contact, în primul rând, cu profesori remarcabili la ale căror cursuri am asistat – am să‑i amintesc aici pe cei din domeniul istoriei artei, precum Louis Marin, Daniel Arasse, Georges Didi‑Huberman, Hubert Damisch sau Raymonde Moulin, nume și astăzi răsunătoare pentru specialiști. Nu în ultimul rând, îl menționez pe teoreticianul imaginii și sovietologul Alain Besancon, care mi‑a devenit director de teză. Dar am avut șansa să‑i mai prind acolo ca profesori pe Jacques Derrida, Edgar Morin, Cornelius Castoriadis, Marc Ferro, Pierre Manent, Pierre Bourdieu și Marc Augé – adică specialiști de renume în filosofie, sociologie, istoria ideilor, politologie și sovietologie. Acest cocktail de discipline și metodologii de cercetare la care m‑am supus de bună voie mi‑a lărgit brusc orizontul de percepere a fenomenului artistic și modalitatea de a analiza obiectul vizual ca obiect socio‑cultural.
O.N.: Cât de mult a influențat distanța culturală obținută prin stagiile de cercetare petrecute în Franța perspectiva asupra artei postbelice expusă în acest volum? Ce perspective metodologice v‑au influențat?
M.C.: Lumea universitară franceză mi‑a oferit o emulație intelectuală excepțională, mi‑a pus la dispoziție o bibliografie impresionantă și un set de metodologii extrem de utile, dar cel mai mult mi‑a structurat mai logic forma mentală și mi‑a ridicat exigențele culturale la cote mult mai înalte. În teza mea de doctorat, transformată în cartea la care vă referiți și care în versiunea franceză din 2008 se cheamă Art et pouvoir en Roumanie 1945‑1989, am aplicat metode de sociologie a artei, istorie instituțională, teoria imaginii și politologie sovietică, pentru a încadra producția artistică din România comunistă într‑un mod deopotrivă lucid și eliberat de clișeele culturale complezente ale lumii românești.
O.N.: Ați înțeles, de pildă, altfel arta pe care o considerați în volum „oficială”?
M.C.: Arta oficială a fost constituită din producția artistică pe care regimul comunist a pretins‑o, a comandat‑o și a folosit‑o pe o scară largă pentru a da corp estetic ideologiei totalitare, cenzurante și constrângătoare, pe baza căreia și‑a construit dominația. Este o formă de „artă ideologică” adaptată la fiecare din cele trei etape ale epocii comuniste și ea a fost „tributul” pe care comunitatea artistică a fost constrânsă să‑l plătească puterii totalitare. Această situație se regăsește nu doar în artele vizuale, ci și în literatură, teatru, cinema, arhitectură și chiar și în muzică. Arta oficială, îmbibată de cerințe politice și impusă de sus, a devenit un concept desuet odată cu căderea regimurilor comuniste din Europa de Est.
O.N.: În anul 2013 ați republicat volumul la editura Polirom, cu o addenda despre arta din perioada 1990‑2010. Cum ați caracteriza principalele transformări petrecute în arta românească pe parcursul anilor 1990‑2020? Puteți identifica câteva trăsături dominante, câteva orientări discursive majore?
M.C.: Așa cum spun și în carte, perioada postcomunistă a reprezentat o epocă marcată inevitabil de haos social, economic și politic, situație pe lângă care mediul artistic românesc a trebuit să se adapteze și la o nouă „eră estetică” de sorginte occidentală, rezultată din apariția noilor media, din dezvoltarea industriilor culturale de masă, dintr‑o globalizare a schimburilor estetice și a comerțului mondial de artă. Sub influența neo‑liberalismului în politică, a capitalismului în economie, a postmodernismului relativizant în zona teoretică și a multiculturalismului în acțiunea socială, arta românească a trebuit să se adapteze din mers unor schimbări radicale de paradigmă estetică, unei lărgiri fenomenale de instrumentar artistic și unei deschideri către mediul internațional, îndreptându‑se și ea progresiv spre integrarea în ceea ce se numește „global art” sau „world art”.
O.N.: În perioada 2007‑2010 ați fost directoarea Institutului Cultural Român din Paris. Ce vă preocupa la acea vreme și ce ați schimba astăzi în programul Institutului?
M.C.: Am condus ICR Paris în perioada cea mai fastă a acestei instituții (re)create în 2005 sub conducerea lui H.‑R. Patapievici. Țelul meu de atunci a fost să ofer o imagine mai bogată și mai nuanțată a culturii române, prea puțin cunoscute de fapt în mediul francez (cu excepția câtorva nume celebre). Sute de expoziții, conferințe, concerte, lansări de carte, dezbateri au urmărit să dea corp acestui deziderat. Am creat și câteva programe anuale care să fixeze anumite repere în memoria culturală franceză. Dintre acestea, este activ până azi Premiul pentru literatură francofonă „Benjamin Fondane”, acordat până acum de 16 ani unor scriitori provenind din cele mai diverse țări unde se vorbește franceza. Dacă ar exista un buget anual consistent pentru ICR Paris, aș organiza mai multe colocvii, conferințe și întâlniri internaționale în locuri prestigioase, cum a fost colocviul L’Intellectuel en Europe 1989‑2009, pe care l‑am organizat la Senatul Franței și la care au participat nume sonore ca Alain Finkielkraut (Franța), Gyorgy Konrad (Ungaria), Tzvetan Todorov (Bulgaria/Franța), Jens Reich (Germania), Georges Mink (Polonia/Franța), sau Jacques Rupnik (Cehia/Franța). Cred că e multă nevoie de asemenea „intersecții intelectuale” în Europa de Est și în Uniunea Europeană.
O.N.: Ați reușit să revitalizați revista ARTA, cea mai importantă revistă dedicată artelor plastice din perioada socialistă. Cum ați reușit să transformați revista? Cât de mult a contat moștenirea sa culturală? Ce alte reviste contemporane ați avut ca reper când ați conceput noua sa structură? Ați întâmpinat dificultăți în acest proces?
M.C.: Revista ARTA a fost, de fapt, unica revistă de arte vizuale din perioada comunistă. Adică a fost revista oficială a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Dincolo de limitările relative la cenzura de atunci, prin informațiile pe care le conține, această revistă e o mină prețioasă pentru cercetătorii artei sub comunism. După 1989, revista a mai apărut sporadic până în 1993, apoi a reapărut tot sporadic în 2000‑2001, pentru a redispărea din nou din lipsă de fonduri. Din 2010, ea apare constant de 3 ori pe an, în numere duble. Țelul meu a fost să continui caracterul de sursă documentară de primă mână al revistei de dinainte de 1989, dar și să găsesc o formulă adaptată la contemporaneitate. Dintre toate revistele occidentale pe care le‑am răsfoit de‑a lungul timpului, cred că am fost influențată în privința sumarului de revista Artpress din Paris, căci îi port o stimă și o prietenie directoarei acesteia, Catherine Millet, o intelectuală celebră. Am conceput rubricile în așa fel încât să reflecte și producția vizuală românească la zi, dar și expozițiile, cărțile, trendurile care contează și schimbă fața artei contemporane internaționale. În plus, revista e totalmente bilingvă, în română și engleză. Și mai are și o versiune online, diferită de cea pe hârtie, adică mai deschisă spre fenomenul imediat și spre tânăra generație. Cred că revista ARTA va fi consultată cu folos și peste 50 sau 100 de ani.
O.N.: Sunteți nu doar un critic și istoric de artă reputat, ci și o poetă respectată. Cum se îmbină cele două laturi ale activității dumneavoastră? Se influențează aceste două preocupări reciproc?
M.C.: S‑a întâmplat să‑mi descopăr în adolescență două disponibilități, spre pictură și poezie, și nevoind să renunț la vreuna, am făcut Facultatea de Istoria și teoria artei de la București, dar am frecventat și Cenaclul de Luni, la finele anilor 1970 și începutul anilor 1980. Nu e ușor să te manifești egal în două domenii diferite deși conexe, lumea românească nu prea prizează așa ceva (cum se întâmplă în Franța, unde mulți poeți sunt critici de artă profesioniști). Cultura românească este una literarocentrică și nu foarte la zi cu fenomenul vizual mai recent. De aceea, am ținut cumva separate aceste două ocupații ale mele, adică am evitat discursul poetic în cronica de artă și am evitat trimiterile la opere de artă în discursul meu poetic. Dar evident că există o circulație subterană între cele două domenii: experimentele spectaculoase ale vizualului m‑au inspirat în multe poeme din primele mele volume, iar intuițiile poetice m‑au ajutat să descifrez opere de artă contemporană aparent sibilinice.
O.N.: Ați publicat recent, la editura Transignum din Paris, cartea bibliofilă Trans‑Neuronal, colaborând cu artista Wanda Mihuleac. Cum ați conceput acest volum care e mai mult decât o carte ilustrată? De altfel, ați mai publicat alte două cărți de poezie împreună cu Wanda Mihuleac. De când vă cunoașteți și cum a început aceasta colaborare?
M.C.: O cunosc pe plasticiana Wanda Mihuleac din tinerețe, când ea mi‑a oferit prietenia în mod generos și m‑a invitat să colaborez la proiectele sale experimentale și expoziționale de anvergură, de la începutul anilor 1980, la care au participat mulți artiști, literați, arhitecți, muzicieni și teoreticieni. Wanda a păstrat pasiunea de a pune împreună diferiți actori ai lumii culturale și după ce a rămas la Paris în 1988, unde a creat editura Transignum. Este o editură aparte, specializată în cărți bibliofile, de artist, în care un poet colaborează cu un plastician și produc împreună un obiect artistic inedit ca aspect estetic, și în care textul e tradus în câteva limbi. Această pasiune a cosmopolitismului cultural se manifestă și în volumul meu Trans‑Neuronal din 2023, în care un poem fluviu despre o nouă conștiință trans‑umană și pro‑cosmică e tradus în trei limbi (franceză, engleză, germană) și e însoțit de imagini tulburătoare concepute de Wanda. Volumul e acompaniat de o creație muzicală originală a compozitorului Călin Ioachimescu, ce se poate asculta printr‑un QR code. Prin proiectele ei transdisciplinare, cred că Wanda Mihuleac ar merita un premiu european pentru ce a reușit să facă prin editura ei pariziană pentru conștiința culturală europeană din ultimii 20 de ani.
O.N.: Ați fost și curatoarea principală a expoziției retrospective dedicate artistei Wanda Mihuleac de la Muzeul Național de Artă Contemporană în 2017. Cum diferă colaborarea cu artista din perspectiva curatoarei față de perspectiva poetei?
M.C.: Organizarea expoziției „Contextualizări” din noiembrie 2017 a fost o adevărată provocare. Impreună cu colega mea, Mica Gherghescu, a trebuit să depășim greutăți legate de selecție dintr‑o producție extrem de bogată, de aducerea (sau nu) a unor lucrări din colecții private aflate în țări diferite, de conceperea unui spațiu expozițional deopotrivă experimental și poetic, așa cum este și creația Wandei. Criticul de artă din mine a admirat partea avangardistă a operei, iar poeta din mine a fost satisfăcută de inventivitatea incredibilă a cărților de artist, adevărate opere de artă.
O.N.: Este actul curatorial un act poetic?
M.C.: E o întrebare frumoasă. Sunt tentată să răspund DA. Actul curatorial este, în primul rând, un act de creativitate conceptuală și vizuală, care înglobează apoi dimensiunile comunicativă și managerială. E deci un act „total”, în care selecția lucrărilor și dispunerea lor în spațiu dețin o certă dimensiune artistică. Dacă la asta se mai adaugă un moment de grație ce deschide ochiul privitorului către nivele de sensibilitate și înțelegere mai cuprinzătoare, ne aflăm în plină poezie. De fapt, pentru mine, poezie e orice cuvânt sau acțiune care ne ajută să ne depășim, să ne transcendem.
