Mai multe peisaje, mai multe personaje, un fotograf și laboratorul lui. Nicu Ilfoveanu: Expoziția Panorama la galeria Artep

De Nicu Ilfoveanu am aflat prima dată la Iași cu ocazia lansării cărții sale de artist – Serii. Multiplii. Realisme. În 2014, artistul adunase într-o serie fotografică “o armată din bronz, fontă și ciment adunată de prin satele și comunele din România”. O colecție valoroasă de monumente – statui de soldați eroi, identificați sau anonimi, întruchipând, în explicarea conceptului artistic, “figuri ale timpului”. E genul de proiect de fotografie documentară pe care îl admir, pentru dimensiunea lucrativă amplă în timp și spațiu și pentru facilitarea întâlnirii de aproape cu fotografia, pe care mărimea cărții ca album de fotografie ți-o oferă. Cartea aceea te poate ține câteva ore bune, făcându-te să te gândești la subiectivitatea documentară a fotografiei. Nicu Ilfoveanu a mai materializat și alte proiecte ample ale sale în formatul cărții de artist (Electro+, 2011; Găsiți și pierduți, 2011; Petite Histoire, 2010; Steampunk Autochrome, 2007). Acum îl găsesc într-o expoziție.

În continuarea colaborării galeriei Artep din Iași cu Galeria Posibilă din București și curatoarea Alexandra Manole, o primă expoziție susținută de Administrația Fondului Cultural Național în acest spațiu deschide proiectul “Modernități multiple: demers de cercetare artistică asupra mediului fotografic” la Iași.

Fotografia aleasă pentru afișul expoziției mă captivează nu atât pentru dramatismul mamei cu copilul la piept în tonuri de gri, cât pentru contrastul cromatic de calitate rezultat din montarea lui pe panoul arămiu din fața galeriei. Accidentală sau nu, asocierea aceasta cromatică reunește și anunță cele două tipuri de materialități ale fotografiilor din expoziție: unele de mari dimensiuni – supra-saturate, pline de culoare și cu granulație mare, fără personaje, și celelalte, de mici dimensiuni – desaturate, pline de detalii clare, fără peisaje. Abia la capătul expoziției aflu că “Dorothea Lange de Galați”, cum este denumită imaginea, este (pe lângă referința evidentă la istoria fotografiei, unde celebra Mamă migrantă fotografiată de Dorothea Lange în 1936 își ține copiii alături în timpul Marii Foamete din Statele Unite), un fragment dintr-o scenă de bâlci. Privirea în depărtare, și a acestei mame, ca și a mamei americance, îmi proiectează o înțelegere simplificată, dar esențială, a panoramei, ca ceea ce poți cuprinde cu vederea. Dar și cu gândul. Îngândurarea din privire. Aș pleca mulțumită din expoziție și cu atât.

Dar să intrăm în galerie. În ultimii ani Nicu Ilfoveanu a fotografiat oameni la bâlci în mai multe orașe din România. Formula de a expune fotografiile acestora sub forma unei arhive fotografice, în vitrine de muzeu, ca material documentar despre o lume adunată laolaltă, vine și din distanțarea abruptă a artistului față de subiect, în urma pandemiei bâlciurile nemaifiind organizate al doilea an la rând, deja. Tocmai de aceea, fotografiile vivante din lumea multicoloră a bâlciului, a mașinuțelor de tampon, parașutelor, lanțurilor, luminilor colorate și șlapilor de cauciuc au fost lucrate și scoase la lumină abia anul acesta, cu ocazia expoziției de față, în tonuri de gri. În terminologia de laborator fotografic, au fost interpretate. Colecția de cadre îmi lasă sentimentul unor imagini din anii ’90. Unele îmi par atât de exotice încât sunt convinsă că nu sunt din România. Ori poate genul acesta de animare colectivă chiar este pe cale de dispariție și asta îl face să pară exotic. Ori poate fotografia alb-negru are capacitatea de a crea asemenea exotism. Câteva minute chiar trăiesc cu sentimentul că e vorba despre arhiva vreunui fotograf pe care artistul o apropriază și o valorifică. Sunt în căutare de etichete. Dar nu este nimic scris în dreptul exponatelor.

Expoziția are două trasee și două popasuri de lectură. Le descopăr abia la a treia tură prin galerie, când constat, distrată de definiția panoramei pe care abia mi-am construit-o, că nu trebuie să cuprind chiar totul cu privirea. Aici pot să mă iau după câte un fir cromatic, pe rând. Un traseu urmărește narațiunea bâlciului, culminând cu dosarul “Probă de laborator” din ultima încăpere a galeriei. Aici, popasul de lectură impune contactul individual și direct cu imaginea. Îmi pun mănușile speciale și derulez pagină cu pagină. Dosarul conceput și tipărit ingenios simulează pagini față-verso transparente. Imaginile din dosar sunt însoțite de câteva date tehnice (distanța focală, dimensiunea fragmentului fotografic, timpul de expunere), dar și de câte un titlu și numele localității unde au fost surprinse. Singurul loc unde citesc despre oamenii și locurile din expoziție. Mulțumesc zâmbind pentru acest moment de clarificare. Mă bucur să îi cunosc pe acești oameni.

Pentru peisajele seriei Steampunk Autochrome îmi lipsesc contextele. Înțeleg că lucrările acestea mari și colorate sunt despre procesul tehnic de developare și mărire a fotografiei, de lăsare a accidentului să decidă cromatica finală a peisajului surprins. Un exercițiu de abținere, în spațiul intim al laboratorului fotografului. O încercare de a nu domina și de a accepta fluiditatea procesului. Datele tehnice de pe harta expoziției (unde identific, în sfârșit, lucrările, marcate ca niște nume de fișiere) îmi sunt insuficiente ca să pot pătrunde dincolo de stratul formal. “Pipera”, “Tallinn”, “Brăila”, “Lipatti”, “Turda” – citesc în dreptul numerelor de pe hartă, aliniate la pereții galeriei. Sunt sigură că poveștile sunt captivante. De o parte și de alta, ca niște peisaje impresioniste, fără , accept să le citesc în cheia efectului optic pictural al Impresiei, răsărit de soare sau al oricărui Monet, Turner sau Seurat. Cadre moderniste, surprinse din mișcarea rapidă a ochiului, a camerei foto. Mișcare pe care evit să o lămuresc. Prefer frumusețea enigmei. Sunt imaginile surprinse dintr-un tren aflat în mișcare (pe care îl evocă anunțul expoziției)? Sau sunt atent încadrate de pe loc? Nu are importanță. Descopăr, cu mare satisfacție, o pată greu sesizabilă pe fotografia cu cerul, cea, cred eu, preferată de toată lumea. Oare asta a vrut să ne facă să vedem Nicu Ilfoveanu?

O lucrare discordantă se abate de la dispunerea rectilinie a lucrărilor. Subiectul (un tobogan pentru copii), formula de prezentare (un lightbox cu rama neagră) și poziția în galerie (pe diagonală, la nivelul solului), marchează o ieșire de pe traseu. Aici văd două posibilități: deraierea sau macazul. Punctul de cotitură al modernității, poate? Negocierea vizibilă dintre artist, galerist și curator?

Textul fotografului și scriitorului britanic Victor Burgin din 2018, The Camera. Essence and apparatus, lipit spre capătul expoziției, e a doua mea stație. La care și cobor. Popasul teoretic. Sunt enumerate aici, de către teoreticieni ai fotografiei, mai multe feluri de a înțelege imaginea din mișcare: percepție panoramică, punctum, panoramă în mișcare, concatenare de imagini, simultaneitate, întrepătrundere a realului și virtualului. Mă gândesc. Mișcarea din această expoziție este a mea. Pășesc, îmi întorc privirea, rămân cu turcoazul terenului de fotbal, violetul cerului, galbenul zăpezii și jovialitatea bâlciului. Aglomerația de personaje. Un Bruegel demontat. Deconstruit – ar spune ei. Mai multe peisaje separate, mai multe personaje separate, un fotograf și laboratorul lui.

Foto: Luminița Toma

Expoziția Panorama. Nicu Ilfoveanu poate fi vizitată la Galeria Artep din Iași în perioada 22 aprilie – 5 iunie 2021.

Interviul redacției TIMPUL referitor la această expoziție poate fi urmărit aici.

Înregistrarea vernisajului o puteți asculta aici.

Publicat în Arte vizuale, Cultură, Expoziție, RecenziiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *