„— Despre asta e vorba. O iubire care se‑ncăpăţânează să rodească. Nu‑şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n‑a reuşit. Prin noi da. Poate şi pentru că noi am avut mai mult curaj şi ne‑am asumat‑o. Am luat‑o‑n serios. Ne‑am dăruit ei. Şi doar aşa am îmblânzit‑o. Pentru că, altfel, cine ştie câte vieţi ar mai fi strivit. Dar despre asta e vorba: despre iubirea care, odată dezlănţuită, caută să se‑mplinească. Tot ce e între iubirea voastră de acum 30 de ani şi iubirea noastră de acum nu contează. Ştiu, ştiu, sunt vieţile voastre înghesuite‑acolo. Cu cedări, cu suferinţă, cu împliniri sau dezamăgiri. Ele v‑au ocupat tot timpul. Dar sunt doar umplutură. Pentru că noi toţi aparţinem unei poveşti de iubire. Voi aţi început‑o, noi o rotunjim. Aşa arată lucrurile dacă ştii să le vezi de sus.
Vorbea vârsta în ea! Atâtea cuvinte înflăcărate. Sara era încă o copilă idealistă, care credea în cuvinte mari şi‑n distincţia clară a sentimentelor şi‑a întâmplărilor. Dar toţi erau impresionaţi. Se supuneau energiei ei, credinţei ei în adevărul de dincolo de întâmplări. Vlad s‑a simţit un ales. Soarta îl distribuise într‑o piesă scrisă de mult. Nici nu‑şi dorea mai mult. Singura formă de fericire pe care şi‑o putea imagina era identificarea cu acel rol. Tatăl lui părea împăcat. S‑a gândit că, dacă toată suferinţa lui a dus aici, la un deznodământ în care fiul lui e fericit, atunci a meritat. În sfârşit, totul căpăta sens. Avea un rost. Mama lua totul ca atare, aşa cum făcuse întotdeauna. Trăise fără aşteptări, fără dezamăgiri, tocmai pentru că nu‑şi fixase obiective. Pentru ea, Vlad era mai important decât orice şi, câtă vreme totul se aranja în avantajul lui, nimic nu mai conta. Domnul Iacoban tăcea. Dar era încordat. Se crezuse toată viaţa un protagonist, iar acum se vedea distribuit într‑un rol secundar. Fantezii copilăreşti! Tot el era cel care trebuia să rezolve, să tragă sfori, să aranjeze lucrurile. Asta‑i dădea încredere. Avea încă putere. Privea amuzat la Sara şi la alesul ei ca la nişte neputincioşi, ca la nişte naivi care cred că totul se aranjează de la sine.
Totul părea că se potoleşte. Nimeni nu rostise nici un cuvânt, se aştepta un semnal ca să se iasă din încordarea aceea şi să se treacă la altceva. Poate la atacarea gustărilor de pe masă. Şi la discuţiile precise. Să pună lucrurile la punct, în detaliu. Cum vor pleca. Ce e de făcut. Care e pasul următor. Cum vor ţine legătura. Întâi el. Apoi, la o lună, ea. Până atunci să ascundă sarcina. Se vor căsători acolo, altfel n‑o vor lăsa şi pe ea. Mă rog, amănunte complicate şi multe. Pe care numai domnul Iacoban le putea controla. El, personajul providenţial. Că doar nu destinul sau soarta aranjează toate astea. Destinul nu dă telefoane, nu trimite bani pe căi oculte. Se aştepta acel semnal discret, protocolar. Doamna Iacoban ar fi trebuit să‑l dea. Era suficient să ofteze şi să spună: „Dar vă rog, serviţi, am pregătit special toate astea… E păcat să nu…“. Sau ceva în felul ăsta. Orice ar fi funcţionat. Venise momentul. Dar ea tăcea. Se adâncise în sine. Până şi Sara se îmblânzise, obosise, se lăsase să alunece pe scaun. Şi probabil aştepta şi ea ca maică‑sa să preia. Numai că, în loc să rostească cele câteva cuvinte decorative, politicoase, pe care cu toţii le aşteptau, doamna Iacoban s‑a smuls parcă din sine şi a zis:
— Da, aşa e. L‑am trădat. L‑am trădat pe Ştefan. Aşa a‑nceput viaţa mea, cu o trădare de care nu m‑am putut scutura niciodată. Şi am acceptat orice după aia, pentru că ştiam că trebuie să plătesc.
S‑a‑ntors spre Sara:
— Am crezut că, dacă mă pedepsesc eu, totul o să se oprească la mine. Că n‑ai să mai suferi şi tu. Dar uite că nu e aşa. Probabil n‑am ştiut să‑mi iau în serios suferinţa.
Ce voia să spună? Adică zecile de ani alături de soţ, urcarea lor în ierarhia socială şi politică, viaţa lor de familie care părea fericită – totul fusese un fiasco? Un mod al ei de‑a trăi nu viaţa ei, ci o altă viaţă, ca pe o pedeapsă pentru că nu avusese curajul să meargă până la capăt la început, când iubise şi trădase? Vlad sau Sara puteau pricepe asta. Soţul ei nu, nu avea atâta subtilitate şi nu dădea importanţă mofturilor. Viaţa e acţiune. Lupţi şi te ridici deasupra celorlalţi, altfel te‑ngroapă ei. Cine e protejat, cine are totul asigurat începe să‑şi creeze iluzii şi să vadă lucrurile nu aşa cum sunt, ci strâmb. Cum ar fi putut să fie, dar n‑ar fi putut să fie. Dovadă că nici n‑au fost.
— Da, Ştefan! Te‑am trădat! M‑am temut şi am pus frica mea mai presus de tine.
S‑a oprit. A făcut un semn a lehamite cu mâna. Nu lui trebuia să‑i dea socoteală. Şi el se înstrăinase de ea atunci. Din mândrie, pentru că se simţise umilit faţă de ea. Pentru că era prea slab ca să se ridice la nivelul a ceea ce‑şi imagina el că ar vrea ea de la el. Demnitate. Curaj, determinare. Uşor de zis. Dar imposibil de‑ndurat când eşti un copil bătut şi ameninţat. Scos din viaţa ta. Din naivitate. L‑a copleşit atunci ruşinea. Nu numai în sala tribunalului, când a refuzat s‑o privească. Atunci o ştersese deja din viaţa lui. Înainte, în celulă. Sau la anchetă, când tremura de frică, îşi dădea seama că cedează prea uşor. Şi‑şi făcea calcule că oricum, tot acolo ajunge. Numai că bătut. Când fusese arestat, îşi închipuise că asta‑l va transforma într‑un martir. În imaginaţia lui, ar fi trebuit să încerce să se ridice la nivelul aşteptărilor ei de la el. Să aibă curaj, să sfideze orice ameninţare. Să se comporte ca şi cum ea l‑ar fi privit permanent. Câteva palme şi câţiva pumni fuseseră însă de ajuns să‑l înveţe că nu e cazul să facă pe eroul. Eroul cui? Al ei? Nu, şi pe ea o vor lua la întrebări. Era inevitabil. Şi se va teme şi ea. Pentru că frica te supune, dar tot ea te salvează. Şi atunci s‑a îndepărtat de ea. Şi nu era şi asta tot o formă de trădare? Se trădaseră reciproc. Frica fusese mai puternică decât dragostea. Dragostea fusese mai mică decât frica. Cine i‑ar fi putut condamna? Copiii lor erau mult mai curajoşi, se iubeau împotriva fricii. Rămăseseră agăţaţi cu dinţii de dragostea aia a lor. Nu, nu faţă de el trebuia ea acum să se justifice. Ci faţă de Sara. Mama faţă de fiică trebuie să dea socoteală. Pentru că fiica repetă viaţa ei, nu altcineva.
— Să nu mă judeci, Sara! Ştii tu ce înseamnă să te temi? Să nu mai simţi nimic altceva decât frică? Frică la orice ceas din zi şi din noapte. Frică în somn. Că, după ce i‑au arestat pe ei, ne‑au luat la interogatoriu şi pe noi. Ştii tu ce înseamnă să ai 18 ani şi să‑ţi dai seama că acolo se poate sfârşi cu viaţa ta?
Îi convocaseră la circa de Miliţie pe toţi apropiaţii celor inculpaţi. Făceau şi ei parte din „grupul organizat“? Nici n‑a ştiut despre ce e vorba când s‑a trezit ridicată de‑acasă şi dusă la secţie. Spaima pe care a citit‑o în ochii mamei a făcut să i se înmoaie picioarele. Au lăsat‑o câteva ore singură într‑o încăpere de la subsol, fără să‑i spună nimic. Spre dimineaţă a venit un ofiţer în civil, manierat, care i‑a pus în faţă câteva coli de hârtie, un toc şi‑o călimară. „Scrie“, i‑a zis sec. Ce? Tot ce ştia. Nu ştia nimic. Autobiografia, i‑a zis. Ce autobiografie? Nu făcuse nimic în viaţa ei. Se născuse, crescuse, mersese la şcoală. Bărbatul în civil i‑a spus că oricum nu contează ce scrie, să umple paginile alea ca să aibă ce pune la dosar. Să aibă de la ce porni după aia. Oricum, nu depinde de ce mărturiseşte ea, ci de ce vor ei.
— Tu pricepi? De aici poţi să ieşi neatinsă, dar poţi la fel de bine să nu mai ieşi deloc. Noi decidem. Tu nu te mai poţi apăra. Nimic nu mai depinde de tine.
Atunci s‑a simţit ca un nimic. Tânărul în costum gri a ieşit. În locul lui au intrat doi bărbaţi pe la 40 de ani, îmbrăcaţi simplu, cu mânecile suflecate.
— Ai mărturisit cum l‑ai cunoscut pe bandit? Şi ce aţi făcut împreună?
Nu putea decât să plângă. Repeta că n‑a făcut nimic, că nu ştie nimic. Că e nevinovată. Au lovit‑o. Din două palme, a căzut pe ciment. N‑au mai lovit‑o. Unul s‑a aplecat şi i‑a rupt rochia. A urlat.
— Dacă mai strigi, te omor aici, curva dracului. Când te‑ai întins cu ăia, n‑ai urlat.
S‑au aşezat de‑o parte şi de alta a ei. Unul s‑a prefăcut că ridică piciorul ca s‑o lovească. Ea s‑a chircit şi‑a icnit. N‑au lovit‑o. Au râs. Celălalt şi‑a plimbat talpa cizmei peste trupul ei. Ca şi cum ar fi mângâiat‑o cu piciorul. I‑a spus să nu se mişte, că o bate pân‑o omoară. Să stea cuminte cu faţa‑n sus. Şi‑o s‑ajungă să‑i placă. I‑a apăsat mai întâi faţa şi‑a mimat că i‑o striveşte, aşa cum striveşti o ţigară. Apoi gâtul. Apoi sânii. N‑a exagerat, nu i‑a provocat durere de nesuportat. Celălalt râdea grosolan.
— Ha‑ha, uite că mai poţi şi tu, bă, Sile! Mai ai şi tu ceva tare‑n tine.
Dar Sile continua s‑o exploreze cu talpa. Coborâse spre pântec. S‑a oprit acolo. Ea îşi ţinea ochii strânşi, îşi adunase mâinile la piept şi icnea surd. Tremura. A simţit apăsarea insistentă a brutei pe pubis. Apoi arsura aia rece s‑a scurs peste coapse, către genunchi. Şi a părăsit‑o. A simţit cum curge ceva fierbinte peste ea. Cei doi se descheiaseră la prohab şi urinau peste ea.
— Na, curva dracu’, că nu meriţi tu să‑mi bag io pula‑n tine, a zis Sile.
Au lăsat‑o să zacă pe cimentul camerei. După o vreme, a venit o femeie de serviciu şi a dus‑o la duş. I‑a dat hainele înapoi, a readus‑o în camera de anchetă. La birou stătea bărbatul tânăr, în costum gri, elegant, croit strâns pe corpul atletic.
— Cum e, domnişoara…
A deschis dosarul i‑a citit numele.
— …domnişoara Magda. V‑aţi mai tras sufletul cât am lipsit eu? Putem relua? Sunteţi pregătită să povestiţi cum l‑aţi cunoscut pe inculpatul Păcuraru Ştefan? Dar de data asta să nu ne mai ascundeţi nimic, pentru că s‑ar putea să nu ne mai purtăm elegant cu dumneavoastră.
O s‑o ajute el. Ia să vedem… A scris tot ce i‑a dictat. Nici nu‑şi mai aminteşte ce a scris. Nu mai conta. În momentele alea cât fusese la dispoziţia celor două brute, Ştefan se ştersese din inima ei, şi din amintirea ei. Nu mai exista, pur şi simplu. Nici nu şi‑a mai pus problema că şi ea contribuia la nenorocirea lui. Şi mai era şi o voce care‑i spunea că, orice s‑ar întâmpla, el nu are cum să sufere ca ea. I se poate da un alt fel de suferinţă. Dar el e bărbat. Un bărbat alături de alţi bărbaţi, în faţa unor bărbaţi torţionari. Şi asta face ca lucrurile să fie cât de cât suportabile. Pentru că nu‑ţi pot lua totul. Pentru că‑ţi poţi păstra sufletul şi stima de sine. Dar ea deja nu mai avea aşa ceva. Şi nu intrase în iad. I se deschisese portiţa şi fusese pusă să privească înăuntru. Şi ce, parcă el a fost în iad? N‑a fost. Dovadă că a supravieţuit şi că acum e aici.
— Dacă e să spun ceva acum – nu în apărarea mea, pentru că nu am de ce să o apăr eu, cea de acum, pe copila de atunci… Şi oricum nu cred că un copil trebuie „scuzat“ pentru că a făcut ceva ca să‑şi salveze viaţa. Sau ce mai rămăsese din ea… Dacă e să spun ceva acum… E complicat. Dar am simţit de atunci un fel de ură. Te‑am urât, Ştefan! Şi ştii de ce? Nu pentru că din cauza ta mi se‑ntâmplase ce mi se‑ntâmplase. Ci pentru că ştiam că‑ţi făcusem rău. Şi‑atunci probabil conştiinţa mea s‑a apărat cum a putut. Întâi te‑am urât. Apoi te‑am şters pur şi simplu. Până de curând, tu n‑ai mai existat pentru mine. Acum, că te văd, nu te mai recunosc. Nici măcar o stafie din trecut nu mi se pare că ai mai fi.
Tatăl lui Vlad n‑a spus nimic. Ce ar fi putut spune? Se simţise încă de pe atunci la rândul lui vinovat pentru că‑i crea probleme Magdei. Dar nu‑şi imaginase că lucrurile vor ajunge până acolo, că va fi umilită atât de tare. Şi poate c‑o urâse la rândul lui tocmai pentru că nu putea trăi cu vinovăţia aia în plus. Avea destule altele pe cap, de ceva trebuia să se debaraseze. O urâse şi pentru că ea rămăsese afară, iar el era închis. Şi‑n timp ce el va pătimi, va muri şi va învia de atâtea ori, ea‑şi va vedea de viaţa ei. Va cunoaşte alt băiat, îl va iubi şi se va lăsa iubită. Şi atunci era mai simplu pentru el să se debaraseze de amintirea ei. Se va descurca. Cel puţin aşa crezuse el, că ea rămăsese în libertate.
Dar nu, tot prizonieră a fost şi ea. Prizoniera fricii. N‑a mai putut ieşi niciodată din cercul acela întunecat. A încercat să uite, să nu se mai gândească, dar n‑a reuşit. Dacă ar fi bătut‑o, dacă ar fi batjocorit‑o, dacă ar fi arestat‑o şi ar fi ţinut‑o în puşcărie câţiva ani, asta i‑ar fi dat măcar puţină demnitate. Demnitatea victimei. Dar nu, ei i‑au şters orice şansă de reabilitare. S‑a simţit atunci un nimeni şi asta nu se mai putea uita. A ieşit, a încercat să‑şi continue viaţa. Dar n‑a mai putut. A trebuit să plece din orăşelul ei, să se‑ndepărteze de ai ei. Să ajungă într‑un loc în care nu cunoştea pe nimeni şi în care nimeni n‑o cunoştea. Să ia totul de la zero. Să trăiască prudent. Să caute anonimatul.
A plecat la Constanţa, a făcut o postliceală de stenografie şi dactilografie. Asta‑i dădea siguranţa că va rămâne toată viaţa în plan secund. O secretară. Va nota ce spun alţii şi va copia acte. Nu se va exprima ea niciodată. Apoi, pentru că a terminat cu medie maximă, pentru că dăduse dovadă de zel la învăţământul ideologic, pentru că ştia pe de rost manualele de socialism ştiinţific şi de istorie a Partidului, a fost repartizată la Sfatul Popular al unui sat de lângă Medgidia. Nici nu ştia ce‑i acolo, ce‑o aşteaptă. Peste un an, doi, l‑a cunoscut pe Iancu. Adică le‑a făcut cunoştinţă tovarăşul primar şi un ofiţer de la Miliţie. Nici n‑ar fi putut refuza. Se făcea mică de câte ori i se părea că poate avea de‑a face cu autorităţile, deşi lucra printre ele. Îşi făcuse calculul că e mai bine să fie de‑a lor, o măruntă şi dedicată funcţionară. Un mic om care sprijină regimul, democraţia populară. Aşa se simţea la adăpost.
Cu Iancu s‑a măritat fără să ezite prea mult. N‑a fost nevoie de calcule complicate. Era o oportunitate. Pentru că doar aşa se simţea protejată. Alături de cineva din inima sistemului. Alături de un om care era ca cei care o ameninţaseră. Nu avea să‑l iubească niciodată. Şi ce? Parcă de iubire‑i mai ardea ei? Nici să‑l admire nu avea să fie în stare. Era un om necioplit, agramat. Orgolios şi calculat. Până şi crizele de nervi şi le premedita. Dar de regulă şi le controla. Era foarte ambiţios. Şi asta o făcea să aibă un fel de încredere oarbă în el. Se va lega de ea, poate că în timp va învăţa să o şi iubească din ambiţie. Nici asta n‑o interesa. Dar ştia că o va proteja. Ca pe un obiect valoros, ca pe o proprietate a lui. Iubire‑i asta? Dar în situaţia ei, era mai mult. Era siguranţă. O va proteja. Şi asta era atunci mai important decât orice. Să ştie că nimeni nu se va mai putea atinge vreodată de ea. Că nimeni n‑o va mai ameninţa. Că nu se va mai simţi niciodată la cheremul cuiva. Jignită, umilită. Murdărită.
— Mai departe ştii, Sara. Te‑ai născut tu şi deodată viaţa mea a căpătat un sens. Am trăit pentru tine. Am zis că trebuie să fac orice, că trebuie să facem orice pentru ca tu să nu treci prin ce‑am trecut noi. Pentru ca tu să nu cunoşti frica aia. Ne‑am zbătut, ne‑am mutat la oraş, mai întâi la Cernavodă, apoi la Constanţa, apoi Iancu a obţinut un transfer aici, în Bucureşti. Şi uşor‑uşor lucrurile s‑au aranjat.
Cu toţii erau copleşiţi de confesiunea ei. Numai domnul Iacoban se întunecase. Ceva din povestea ei îl rănise, îl jignise. Oare faptul că ea spusese pe şleau că nu‑l iubise? Nu, nu asta. Nici el n‑o iubise. Prostii. Copilării. Ei nu avuseseră timp de drăgălăşenii de‑astea. Important e că a fost fată mare. Şi că apoi a fost femeie la casa ei. Că nu i‑a ieşit niciodată din vorbă. Că nu l‑a cicălit, că nu a căutat să scormonească în trecutul lui. Şi că nu s‑a amestecat în treburile lui importante de bărbat. Dacă Sara n‑ar fi făcut prostia asta, ar fi trăit şi acum fericiţi. Ar fi dus cu toţii o viaţă împlinită. Pentru care suferiseră. Pentru care munciseră. Pe care‑o meritau. Dar nu‑i nimic, nu era el omul care să dea înapoi aşa de uşor. O să‑şi ia înapoi viaţa. O să fie aşa cum vrea el.
A fost domnul Iacoban cel care a spart tăcerea. El a dat semnalul:
— Dar vă rugăm, serviţi o gustare, Magda le‑a pregătit special pentru dumneavoastră.
Cum ceilalţi ezitau, şi‑a reluat tonul colocvial, strident:
— Hai, mă Ştefane. Ne‑am regăsit după atâţia ani şi tu faci pe morocănosul. Nu conspectăm şi noi ceva, că ne‑am întâlnit după atâta vreme? Că cine‑ar mai fi crezut ? Dar uite, ne‑au adus împreună copilaşii ăştia…
A apucat o sticlă pătrăţoasă de cristal şi a turnat în paharele din set un lichid gălbui. A mângâiat decanterul pe toate muchiile, şi‑a plimbat satisfăcut degetele peste tăieturile lui fine. Apoi a bătut cu unghia în buza unuia dintre ele ca şi cum ar fi atras atenţia : „Bohemia! Ce clinchet limpede!“. Dar nu, el altceva voia să transmită. Că aveau bani. Că aveau posibilităţi. Că restul nu mai conta. Ce fusese – fusese. Ducă‑se pe pustii. De‑acum copiii lor vor avea tot ce le trebuie. O să se ocupe el.
— Hai, noroc, Ştefane ! De când n‑ai mai băut un whisky de calitate? Johnny Walker, cel mai bun, black label.
A pronunţat punând accentele anapoda, gi‑oni‑uo‑căr‑blec‑la‑bél.
— Văd că eşti cam botanist cu băutul. Ăla cu eticheta neagră, mă! Hai, noroc!
A dus paharul la gură şi l‑a dat peste cap. Şi‑a mai turnat două degete.
— Hai noroc, mă! Ce‑ai rămas ca la cinema?
Şi‑a înmuiat buzele şi tatăl lui Vlad. Fără plăcere. S‑a strâmbat. Oribil gust ! Celălalt a râs.
— Nu‑ţi place, ai? Nu te‑ai deprins cu băuturile de‑afară. Lasă, c‑ai să te deprinzi când om merge‑n vizită la copii.
A râs grosolan. Şi‑a mai turnat un pahar. L‑a dat peste cap. Celălalt şi‑a mai umezit o dată buzele. Aşa era şi mai rău. A luat o duşcă şi a simţit arsura ducându‑se‑n jos, pe gât, înspre stomac. Căldura nu era neplăcută. Îi mai rămăsese un deget de lichid în paharul greu. Cum să scape de el? Dacă l‑ar fi dat peste cap, domnul Iacoban i l‑ar fi umplut la loc. Nu‑l putea refuza. Simţea că bea la ordin. Tot ca la puşcărie rămăsese : unul caraliu, şi când îţi făcea bine trebuia să i te supui ; celălalt deţinut. Sau musafir. Oricum, inferior.
