Marcel Proust: „În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swann” (trad. Cristian Fulaș)

Mult timp, m-am culcat devreme. Uneori, abia stinsă lumânarea, ochii mi se-nchideau atât de repede încât nu aveam nici măcar timp să-mi spun: „Adorm”. Și, o jumătate de oră după aceea, mă trezea gândul că era vremea să încerc să adorm; voiam să așez deoparte cartea pe care credeam că încă o mai țineam în mâini și să suflu în lumânare; în somn, nu încetasem să gândesc la ceea ce tocmai citisem, dar reflexiile mele luaseră o turnură ușor particulară; mi se părea că eu însumi eram subiectul despre care vorbea lucrarea: o biserică, un cvartet, rivalitatea dintre Francisc I și Carol Quintul (Probabil, o aluzie la cartea lui François Mignet: Rivalité de François Ier et de Charles Quint (Paris, Didier, 1875).

Această convingere supraviețuia câteva secunde trezirii mele; nu-mi șoca rațiunea, ci apăsa asupra ochilor mei asemenea unor solzi și-i împiedica să realizeze că sfeșnicul nu era aprins. Apoi începea să-mi devină ininteligibilă, ca gândurile dintr-o existență anterioară după metempsihoză; subiectul cărții se îndepărta de mine, eram liber să-l urmez sau nu; curând îmi recăpătam vederea și eram destul de uimit să descopăr în jurul meu un întuneric dulce și odihnitor pentru ochii mei, dar poate în mai mare măsură pentru spiritul meu, căruia i se revela ca un lucru fără cauză, neclar, ca un lucru cu adevărat obscur. Mă întrebam ce oră putea fi; auzeam șuieratul trenurilor care, mai îndepărtate sau mai apropiate, asemenea cântecului unei păsări într-o pădure ce revelează distanța, îmi descria în minte întinderea câmpului pustiu pe care călătorul gonește spre stația următoare; iar micul drum de țară pe care-l urmează îi va fi gravat în memorie de emoția pe care o datorează locurilor noi, acțiunilor neobișnuite, pălăvrăgelii recente și cuvintelor de adio sub lampa străină care încă-l urmează în tăcerea nopții, ca și de așteptata blândețe a întoarcerii acasă.

Îmi sprijineam cu gingășie obrazul de netedele fețe ale pernei care, pline și proaspete, seamănă cu obrajii copilăriei noastre. Scăpăram un băț de chibrit pentru a-mi verifica ceasul. În curând, miezul nopții. Momentul când bolnavul, obligat să plece în călătorie și trebuind să doarmă într-un hotel necunoscut, trezit de o criză, se bucură întrezărind pe sub ușă o rază de ziuă. Ce fericire, e deja dimineață! Dintr-o clipă într-alta servitorii vor fi treziți, va putea să sune, îi vor sări în ajutor. Speranța de a-și găsi alinarea îi dă curajul de a suferi. Tocmai i s-a părut că auzea pași; pașii se apropie, apoi se îndepărtează. Și raza de lumină care era sub ușa lui a dispărut. E miezul nopții; gazul va fi stins; ultimul servitor a plecat și va trebui să rămână singur toată noaptea, suferind fără posibilitatea vreunui remediu.

Adormeam la loc și uneori nu mă trezeam decât scurt, pentru o clipă, suficientă pentru a auzi trosniturile organice ale lemnăriei, pentru a deschide ochii și a fixa caleidoscopul întunericului, a percepe, grație unei străluciri trecătoare a conștiinței, somnul în care erau scufundate mobilele, camera, totul din care eu nu eram decât o mică parte și cu a cărui amorțeală aveam să mă contopesc foarte repede. Sau poate că în somn mă întorsesem fără niciun efort la o vârstă pentru totdeauna încheiată a vieții mele primitive, regăsită ca atare în fricile mele de copil, ca aceea în care unchiul meu mă trăgea de bucle și care îmblânzise ziua – data începutului unei noi ere pentru mine – în care fuseseră tăiate. Uitasem de acel eveniment în timpul somnului, îi regăseam amintirea imediat ce reușisem să mă trezesc pentru a scăpa din mâinile unchiului meu, dar ca măsură de precauție mi-am înfășurat capul în pernă pe de-a-ntregul înainte de a mă reîntoarce în lumea viselor.

Uneori, așa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, în timpul somnului o femeie se năștea în mine dintr-o poziție greșită a coapsei. Iscată din plăcerea pe care mă pregăteam să o gust, îmi imaginam că ea era cea care-mi oferea respectiva plăcere. Corpul meu, care în corpul ei își simțea propria căldură, voia să i se alăture și mă trezeam. Restul oamenilor îmi păreau destul de îndepărtați în comparație cu această femeie pe care o părăsisem abia de câteva clipe; obrazul meu încă simțea căldura sărutului ei, corpul încă îmi tresălta sub greutatea ei. Dacă, așa cum se întâmpla uneori, avea trăsăturile unei femei pe care o întâlnisem în viața reală, aveam să mă dedic în întregime acelui scop: să o regăsesc, asemenea acelora care pleacă într-o călătorie pentru a vedea cu propriii ochi un oraș mult dorit și își imaginează că există vreo realitate în care pot trăi farmecul unui vis. Treptat amintirea ei se estompa, o uitasem pe fata din vis.

Un om care doarme ține-n cerc în jurul lui firul orelor, ordinea anilor și a lumilor. Le consultă din instinct la trezire și într-o singură secundă citește în ele locul pe care-l ocupă pe pământ, timpul care s-a scurs până la trezirea lui; dar ordinea lor se poate amesteca, se poate rupe. Dacă spre dimineață, după vreo insomnie, somnul îl cuprinde în timpul lecturii, într-o postură prea diferită de cea în care doarme de obicei, e suficientă o ridicare a brațului pentru a opri soarele și a-l face să dea-napoi (Aluzie biblică, Iosua va opri soarele pentru a-și ajuta poporul să câștige (Iosua, X, 12-13), iar în primul minut de trezie nu va mai ști ce oră e și va crede că abia dacă e momentul să se culce. Dacă ațipește într-o poziție încă și mai deplasată și diferită, de exemplu după cină, așezat într-un fotoliu, atunci confuzia lumilor acestora neobișnuite va fi completă, fotoliul magic îl va face să călătorească cu toată viteza în timp și în spațiu (Probabil, o aluzie la cartea lui H.G. Wells, Time Machine, 1895.), și în momentul deschiderii pleoapelor se va crede culcat cu câteva luni înainte, într-un alt loc. Dar era de ajuns ca, în propriul meu pat, somnul să-mi fie profund pentru a-mi liniști spiritul pe deplin; atunci acesta părăsea planul locului în care adormisem și când mă trezeam în mijlocul nopții, neștiind unde mă aflam, în prima clipă nu știam nici măcar cine eram; aveam doar, în simplitatea lui desăvârșită, sentimentul unei existențe așa cum aceasta poate fremăta într-un animal; eram mai gol decât omul cavernelor; dar atunci amintirea – nu atât a locului în care mă aflam, cât a unor locuri pe care le vizitasem și în care m-aș fi putut afla – se năștea în mine ca o salvare divină pentru a mă smulge din neantul din care nu aș fi putut ieși de unul singur; într-o secundă survolam secole de civilizație și imaginile încețoșate și abia zărite – ale lămpilor cu petrol, apoi cea a cămășilor cu guler răsfrânt – recompuneau treptat trăsăturile originare ale sinelui meu.

Poate că lucrurilor din jurul nostru le e impusă nemișcarea de certitudinea că sunt acelea și nu altele, de imobilitatea gândirii noastre în privința lor. E la fel de adevărat că, atunci când mă trezeam astfel, cu spiritul zbătându-mi-se pentru a încerca să-și dea seama, fără să reușească, unde eram, totul se învârtea în jurul meu în întuneric, lucrurile, locurile, anii. Corpul meu, prea amorțit pentru a clinti, căuta, după forma oboselii sale, să-și dea seama de poziția propriilor membre pentru a le insufla direcția zidului, locul mobilelor, pentru a reconstrui și a numi locuința în care se afla. Memoria lui, memoria coatelor, a genunchilor, a umerilor, îi prezenta pe rând camere în care dormise în timp ce în jurul lui zidurile invizibile, ce-și schimbau locul după forma camerei imaginate, se roteau nebunește în tenebre. Și chiar înainte ca gândirea mea, care ezita în pragul timpului și al formelor, să fi identificat locul prin compararea împrejurărilor, el – corpul meu – își amintea pentru fiecare felul patului, locul ușilor, unghiul în care lumina intra prin ferestre, existența unui culoar cu ajutorul gândirii pe care o aveam atunci când adormisem și o regăseam la trezire. Încercând să ghicească în ce parte era orientată, partea mea anchilozată se imagina, de exemplu, alungită cu fața la perete într-un mare pat cu baldachin și îndată îmi spuneam: „Ia te uită, am sfârșit adormind chiar dacă mama nu a venit să-mi spună somn ușor”, eram la țară la bunicul meu, mort de ani de zile; și corpul meu, pe care mă sprijineam, paznic fidel al unui trecut pe care nicicând nu ar fi trebuit să-l uit, îmi aducea aminte de lumina lustrei din sticlă de Boemia, lustra în formă de urnă suspendată de plafon cu lanțuri, de șemineul din marmură de Sienna din dormitorul meu din casa bunicilor de la Combray și de zilele îndepărtate pe care în acel moment mi le închipuiam prezente fără să mi le pot reprezenta exact și la care aveam să visez mai bine imediat când aveam să fiu cu adevărat treaz.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *