Din imaginea pe care Marin Preda a construit-o satului s-a impus categoric partea luminoasă, clasică, solară, a primului volum din Moromeţii, cu discuţiile din „agora“ poienii lui Iocan şi cu celelalte scene frecvent comentate în critica literară şi în lucrările şcolare. Mai puţine se ştiu, în general, deşi critica literară nu l-a ignorat, despre acel Marin Preda din nuvele, fantast, vizionar, despre care Eugen Simion atrăgea atenţia în urmă cu decenii bune. Dacă rămânem la lectura volumului de debut, Întâlnirea din pământuri, am putea crede că avem de-a face cu o etapă tranzitorie, cu un stil epic în formare. Parcurgând, însă, după Moromeţii, romane ca Marele singuratic, Risipitorii sau Intrusul, cărora le putem adăuga volumul memorialistic Viaţa ca o pradă, se constată uşor că această latură întunecată persistă în literatura lui Marin Preda în două planuri: cel interior, al stărilor tulburi de conştiinţă, a agresivităţii şi impulsivităţii, respectiv extern, al fenomenelor bizare şi al locurilor rele, misterioase.
Cele mai multe şi mai transparente referinţe la această „infernalia“ a lumii ţărăneşti a lui Marin Preda pe care ne-am obişnuit să ne-o reprezentăm prin grila marii teme care a consacrat-o – relaţia omului cu istoria – le regăsim în Marele singuratic. L-aş numi un roman „de vacanţă“, fiindcă în el autorul găseşte prilej, prin confesiunile făcute de Niculae iubitei lui, pictoriţa Simina Golea, pentru o altfel de evocare a satului natal, din care tensiunea relatării, ritmul precipitat dat de evoluţia conflictelor, de firul epic din Moromeţii lipsesc şi în locul lor ni se oferă un fel de poveste din spatele scenei, niştemărturii „de culise“. Satul pe care i-l prezintă Niculae Siminei este un spaţiual cercurilor concentrice, divers, pluri stratificat. Regăsim relatări sine ira et studio, cvasiidilice, despre „auzul glasului tatei“ la seceriş, „gata, toată lumea la căruţă“, pasaje remarcabile, pline de lirism, despre spectaculoasele apusuri contemplate de Niculae cu un
surprinzător sentiment al ordinii cosmice. Odată cu descrierea nopţilor câmpeneşti ale copilăriei, cu caii, se întoarce, în mod neaşteptat, lumea instinctelor şi a brutalităţii din nuvele, ca şi cum ea şi-ar primi, astfel, în sfârşit, o explicaţie, o lămurire.
Vin pe firul memoriei secvenţe dure despre o bătaie încasată de Niculae de la un consătean „nu cu mult mai mare“, cu o privire care a păstrat, peste timp, „licăriri stranii, cu foc de ură asemănătoare celor de atunci“, despre alte trivialităţi care desfiinţează, amintind întrucâtva de schiţele lui Caragiale, mitul inocenţei copilăreşti, atrocităţi, apoi, comise inexplicabil (din care acea raţiune utilitaristă, practică din Calul lipseşte) de un alt prieten al copilăriei, Marin al lui Ţugurlan, care hotărăşte brusc să îşi ucidă câinele.
Sunt pasaje care compun un fel de jurnal al personajului, cu evoluţia şi cristalizarea personalităţii sale în urma unor experienţe-bornă. Aflăm din ele cum eroul învaţă acel procedeu atât de tipic, în fond, scriitorului însuşi, al distanţării, al privirii detaşate, peste creştetul interlocutorilor care nu-i fac plăcere, strategia însingurării şi conştientizarea unei dihotomii eu-ceilalţi care va reveni în scrierile sale: „Chestia asta (bătaia – n.m.), care m-a buimăcit câteva zile de uimire, şi altele pe care nu ţi le mai spun acum,mă făcură să înceapă să-mi placă numai singurătatea. […] Deodată nu-mi mai plăcură ceilalţi, cu violenţele lor alternate doar cu gânduri la fete sau la muieri, dar nu gânduri de dragoste, ci tot de violenţă”.
Turul satului făcut Siminei dezvăluie şi cealaltă componentă dark a Siliştei, o lume a eresurilor, a apariţiilor demonice, a pădurilor misterioase şi a fântânilor blestemate. După ce îi prezentase o măgură unde unei femei i s-ar fi arătat o stafie, Niculae face referire la o pădure, Cotigeoaia, aureolată şi ea de un nimb legendar, stârnind curiozitatea şi suspiciunea pe care personajele prediste o manifestă în general faţă de ceea ce este unanimacceptat şi impus ca indubitabil: „[…] în familia noastră numele ei revenea des. Am fost, mă duc sau vin din pădurea Cotigeoaia… A fost prins acolo, l-au bătut sau i s-au furat caii… E zăpadă mare în pădurea Cotigeoaia, urlă lupii…“. Un „no man’s land“, un fel de „vest sălbatic“, această pădure periferică, îndepărtată ca un tărâm al zmeilor, pare să fie locul tuturor relelor. Niculae ia distanţă faţă de ea. Nedispus să dezlege misterul, refuză invitaţia Siminei de a străbate acel drum labirintic de pe lângă vâlcea: „nu vreau să văd nici cum, nici pe unde…“ „… Nici pădurea?“ „…Nu. Las-o să stea acolo…“
Motivul locului malefic, cu predilecţie măguri şi păduri, pare să fie, de altfel, unul recurent în literatura lui Marin Preda. Îl regăsim şi într-un roman cu tematică urbană precum Risipitorii, unde doctorul Munteanu povesteşte cum mama sa „îl ducea prin măguri pustii“ şi îi arăta „cercuri largi în iarbă, urme ale ielelor care dansaseră pe acolo în timpul nopţii şi îmi povestea că ea le-a zărit o dată când era ca mine şi că nu era adevărat că vederea lor te pocea […]“. Greu de apreciat câtă ironie şi câtă superstiţie autentică se află în evocarea aparent foarte sobră a acestei dimensiuni neguroase, oculte a satului din Câmpia Dunării. Sigur este că ea reprezintă corespondentul extern al explorării psihologiilor abisale, al angoasei şi „buimăcelii“ tipic prediste, putând fi citită chiar ca o alegorie a acestor dispoziţii.
Excursul printr-o lume populată de legende, de drumuri labirintice, dar şi de indivizi bestiali, într-un spaţiu deschis, în care totul pare să fie senin şi lipsit de orice mister, înseamnă şi o redefinire de-a dreptul geografică pe alocuri, a liniilor de hotar dintre lumea solară a spiritelor morale şi cea întunecată, instinctuală, blamată în repetate rânduri. Aici este adevărata însingurare a autorului, nu în retragerea destul de artificială la castel sau în acea sugestie prea emfatică de solitudine orgolioasă pe care o dă titlul. Cât despre inserarea în plin realism a unor falii vizionare, aproape metafizice, e clar că Marin Preda continuă o tradiţie a prozei româneşti instituită de nuvelele lui Caragiale şi continuată de Mircea Eliade, anticipând totodată viziunile definite de ambiguitate şi straniu din prozele lui Mircea Nedelciu.
Nu putem spune că Preda „simte enorm“ şi „vede monstrous“, dar regăsirea locurilor natale conţine şi ea, ca la Caragiale, o paletă bogată de nuanţe în care idilismul şi nostalgia sunt repede contracarate de angoase, de trivialităţi şi de un reflex (şi el recurent în opera predistă) al retragerii într-un spaţiu sigur în care grosolăniile din depărtări, din „pădurile interzise“, nu ajung şi pot fi privite, aşa cum a obişnuit mereu autorul, cu reticenţă şi de la distanţă.
