„Autograf pentru mileniul trei” – așa se intitulează filmul documentar pe care l‑am realizat la Madrid, în august 2005, în care am inclus convorbirile purtate cu Mario Vargas Llosa, în locuința sa recent cumpărată atunci intr‑o clădire istorică, în plin centru al orașului, la doi pași de celebra deja, chiar și pentru români, Puerta del Sol. Voiam să prefațez astfel la Televiziunea Română vizita scriitorului în România pentru a participa la Festivalul „Zile și nopți de literatură la Neptun”, unde urma să i se decerneze premiul „Ovidius”, aflat la a patra ediție.
Filmul a fost prezentat în luna septembrie a acestui an, deci după 18 ani de la difuzarea la TVR, în cadrul Festivalului Cultural Latino‑american organizat de Muzeul Național al Literaturii Române și, împreună cu toți cei prezenți, am putut constata cât de actuale au rămas opiniile pe care le‑am selectat ulterior pentru această rubrică, ilustrând cum nu se poate mai bine cuvintele lui Faulkner privind trecutul care nu trece. Care nu este trecut.
Mai întâi, un remember: Mario Vargas Llosa și noi
Mario Vargas Llosa a venit în România de trei ori: un adevărat privilegiu pentru țara noastră. El, care are peste optzeci de titluri de Doctor Honoris Causa în universități din toate colțurile planetei (fără a mai aminti aici și nenumăratele premii, titluri, distincții și decorații) – și e de presupus că a ajuns măcar o dată în țările care i le‑au acordat – a găsit timp să vină în România de trei ori. Ultima oară, în 2013, doar la Cluj, fără să mai treacă prin București, invitat de Corin Braga, decanul Facultății de Litere, pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai.
Prima vizită a fost în 1995, când o editură admirabilă, care nu mai există (Universal Dalsi), a publicat, la numai doi ani de la apariția în limba spaniolă, volumul autobiografic „Peștele în apă” (traducere: Luminița Voina Răuț, prefață de Mariana Sipoș). Și doamna Maria Marian, directoarea editurii, a reușit să organizeze − cu sprijinul Uniunii Scriitorilor (președinte: Laurențiu Ulici) − o vizită memorabilă a autorului la București. Programul a inclus lansarea cărții la sediul somptuos primit după 1990 de Uniunea Scriitorilor (actualul Casino Palace/Casa Vernescu), o întâlnire cu scriitorii români la Sala Oglinzilor din casa Monteoru, Calea Victoriei, 115, (de asemenea, sediu al Uniunii atunci, reintrat în posesia moștenitorilor în 2010) și o conferință la fostul sediu al Institutului Cervantes din strada Paris (azi, proprietate − O, tempora! − a lui Sorin Ovidiu Vântu).
Citisem cartea El pez en el agua în Spania, în toamna lui 1993 și în iunie 1994, în împrejurări dramatice pentru mine (pe care le voi evoca intr‑o carte), aveam să‑l cunosc pe Mario Vargas Llosa. Întâlnirea a avut loc în barul din holul somptuosului Hotel Palace, unde locuia când venea la Madrid (abia peste mai bine de zece ani avea să‑și cumpere locuința amintită mai sus). Acolo am avut o lungă convorbire care a însemnat pentru mine începutul unei relații cu totul și cu totul privilegiate care durează și acum. O includ în această relație și pe Patricia, soția lui, o mare doamnă, care i‑a fost alături chiar și în momentele tulburi din ultimii ani și care și‑a reluat locul care i se cuvenea dintotdeauna, după o conviețuire de peste cincizeci de ani, astfel încât cel mai recent roman al lui Llosa, Le dedico mi silencio, lansat la sfârșitul lunii trecute, are pe prima pagină dedicația „A Patricia” (Patriciei).
Tot atunci și acolo, am realizat primul interviu cu viitorul laureat al Premiului Nobel, apărut în presa din România („Cu Mario Vargas Llosa la Madrid”, România literară, nr 27, 13‑19 iulie 1994).
Așa că, la sosirea lui pe aeroportul Otopeni în septembrie 1995, din mica delegație căreia i s‑a permis să‑l întâmpine la scara avionului (semn al unor demersuri datorate lui Laurențiu Ulici, prin care lui Llosa i se recunoștea deja de atunci un statut ieșit din comun), a fost, de fapt, o reîntâlnire cu el și mi‑a revenit rolul să fac prezentările. (Mai târziu, doamna Maria Marian era cuprinsă brusc de îndoieli și mă întreba: „Credeți că e atât de cunoscut în România? Va veni lume la lansare?” Am izbucnit în râs: „Fiți liniștită! Veți vedea.”) Cum să nu fie cunoscut Mario Vargas Llosa?
Încă dinainte de 1989, i se publicaseră la noi „Casa Verde” în 1970, la editura Univers (traducere Mona Țepeneag, atunci cu semnătura Irina Ionescu), apoi „Mătușa Julia și condeierul” la aceeași editură (traducere de Coman Lupu), în 1977. Au urmat capodoperele „Războiul sfârșitului lumii” (1986) și „Conversație la Catedrală” (1988), ambele în traducerea lui Mihai Cantuniari, la editura Cartea Românească. Nu existau mijloacele de promovare instant a unei cărți prin internet ca astăzi, și totuși cronicile din revistele literare reușeau să impună un nume, o carte, un fenomen literar, cum era deja Mario Vargas Llosa; se vorbea despre el, despre cărțile și personajele lui, la fel de mult cum se comentau episoadele unui faimos serial american (iertat fie‑mi sacrilegiul acestei comparații!).
Astfel că numărul participanților la lansarea de la Casa Vernescu a întrecut și cele mai optimiste așteptări. Echipa mea de la TVR a filmat toate evenimentele din programul vizitei, așa că imaginile de arhivă stau mărturie: holul somptuos unde a avut loc lansarea era arhiplin, scriitorul fiind aproape sufocat la propriu de mulțimea ziariștilor, a fotoreporterilor sau a cititorilor care voiau să îl salute sau să schimbe câteva cuvinte cu el și să obțină un autograf. A fost nevoie de intervenția unor bodyguarzi pentru a-l proteja.
Puterea literaturii de a‑i apăra pe oameni de nefericire
A doua vizită a fost inițiativa lui Eugen Uricaru, președinte al Uniunii Scriitorilor, care, pe 10 ianuarie 2005, îi trimite lui Mario Vargas Llosa un fax prin care îl invită la Festivalul „Zile și nopți de literatură” de la Neptun, aflat la a patra ediție, unde urma să i se ofere Premiul „Ovidius”.
Acesta e adevărul și nu ceea ce se poate citi acum pe internet cu privire la o persoană sau alta care l‑ar fi invitat în 2005 pe Llosa în România. Ne place sau nu Eugen Uricaru, documentele în posesia cărora sunt, primite chiar de la Mario Vargas Llosa, sunt dovezi de necontestat. Pe 7 februarie Mario a răspuns afirmativ invitației, numai că, între timp, Eugen Uricaru este deconspirat ca informator al Securității, vin alegerile la Uniune, unde nu mai are nicio șansă să fie reales, astfel că noul președinte devine Nicolae Manolescu. Cu intenție sau nu, invitația trimisă lui Mario Vargas Llosa este uitată sau poate rătăcită prin sertarele unui departament de relații internaționale de la Uniune. Pînă când, dorind să‑și definitiveze agenda și neînțelegând de ce nu mai primește niciun semn privind programul concret al vizitei și alte detalii organizatorice, în iulie Mario îmi scrie să mă întrebe dacă pot să‑i descifrez misterul acelei tăceri și îmi atașează atât invitația lui Eugen Uricaru, cât și răspunsul lui de acceptare. Cu ele în mână, m‑am dus la Uniune, i le‑am arătat noului președinte, care s‑a mobilizat exemplar, i‑a scris lui Llosa, a conceput un program al vizitei în colaborare cu editura Humanitas care voia să inaugureze seria de autor Mario Vargas Llosa cu „Tentația imposibilului”, carte a cărei traducere o propusesem și urma să apară până la sosirea lui Llosa, în septembrie, fiind prima traducere internațională a acestei cărți. Este, de fapt, un eseu care, pornind de la romanul Mizerabilii al lui Victor Hugo, vorbește de fapt despre fascinația literaturii și despre puterea ei de a‑i apăra pe oameni de nefericire. Aceasta este, de fapt, rațiunea lui Mario Vargas Llosa de a fi scriitor.
Dictatorii și complicitatea tragică a victimelor
Îmi amintesc că în prima dumneavoastră vizită, v‑am însoțit, împreună cu Lumința Voina‑Răuț, pe dumneavoastră și pe soția dumneavoastră, într‑un tur de oraș prin București și am oprit mașina să puteți privi de la distanță Casa Poporului. Știu că ați scris după aceea un articol în „El País”, care a nemulțumit cititorii din România, pentru că descriați tot ceea ce v‑a contrariat în timpul vizitei. Ați putea retrăi acum prima impresie pe care v‑a produs‑o imaginea acelei clădiri megalomanice?
M‑am gândit imediat la un dictator sud‑american, la un fel de Trujillo sau Somoza, care erau în stare să trăiască în acel fel fastuos și grotesc în același timp. Dar nu trebuie să ne mire, pentru că toți dictatorii sunt croiți aproximativ la fel. Dacă scurmi puțin la suprafață, deosebirile dispar și toți, fie că sunt de dreapta, de stânga, militari sau civili, sunt la fel.
Tema dictatorului i‑a preocupat pe toți marii scriitori latino‑americani, de la Gabriel Garcia Marquez la Alejo Carpentier sau Augusto Roa Bastos. Ați reluat‑o și dumneavoastră, magistral, în romanul „Sărbătoarea Țapului”. Există deci o asemănare între dictatorul Trujillo din Republica Dominicană, înfățișat în cartea dumneavoastră, și Ceaușescu?
Eu cred că Ceaușescu este un echivalent al lui Trujillo, este un dictator emblematic, nu doar o persoană care a impus un regim extrem de autoritar, dar în același timp, în plan personal, este o personalitate de un tip special. Cu manii, cu perturbări și deformări de caracter tipice tuturor dictatorilor care acumulează o putere absolută și se dezumanizează, se transformă în monștri. Dar ceea ce este teribil e că la transformarea lor în monștri contribuie mult nu numai partizanii și servitorii lor, care îi adulează, ci chiar și victimele. Există de multe ori o complicitate tragică chiar a victimelor care, atunci când au putut să o facă, nu au fost capabile să reziste, să stopeze acest apetit teribil pentru a acumula putere și a controla totul, și la un moment dat e prea târziu, controlul autoritar al societății e deja complet. Este ceea ce am vrut să arăt în romanul meu „Sărbătoarea țapului”, acest fel teribil și tragic în care un popor întreg abdică de la dreptul lui de a rezista la ceva atât de inuman, atât de crud, atât de degradant cum este o dictatură totalitară. Și presupun că mulți cititori români care au trăit experiența cumplită a lui Ceaușescu, au identificat în romanul meu multe lucruri comune.
Rusia este un exemplu îngrijorător
În 1994, când v‑am cunoscut la Madrid și mi‑ați oferit un interviu, mi‑ați vorbit despre pericolul pseudo‑democrațiilor, atunci am auzit prima oară acest cuvânt: pseudo‑democrație, această formă subtilă și invizibilă care roade sistemul democratic în țările ieșite de sub comunism. Cum vedeți azi postcomunismul?
Diferă mult de la o țară la alta. Există țări din Europa centrală și de Est care au optat clar pentru democrație și chiar au reușit: este, fără îndoială, cazul Poloniei, al Cehiei și, desigur, Țările Baltice, care nu sunt doar țări democratice, dar au și o economie prosperă. Cred că integrarea acestor țări în Uniunea Europeană este pozitivă, pentru că în cadrul Uniunii Europene, democratizarea se va consolida. Să sperăm că va fi și cazul României. Dar există și unele țări în care, din păcate, nu se întâmplă nimic din toate acestea. Rusia însăși este un exemplu îngrijorător. Nu se poate spune că Rusia este un model de democrație, nici pe departe. Este o democrație imperfectă, în care instituția care părea deja un vis urât, K.G.B.‑ul, a luat locul guvernului comunist anterior. Si în domeniul drepturilor omului, în exercitarea libertății de exprimare, a libertății politice, există erori și deficiențe foarte îngrijorătoare pentru viitor.
S‑a întâmplat la fel și în România?
Am impresia că în România, procesul de democratizare a fost mai dificil, mai lent decât în alte țări, poate pentru că dictatura lui Ceaușescu a fost mult mai corupătoare și a lăsat sechele mult mai greu de eliminat decât în alte țări foste comuniste. Dar, atât cât îmi pot da seama din convorbirile cu românii pe care îi cunosc, cu scriitorii și intelectualii cu care am putut sta de vorbă, există o aspirație clară pentru a perfecționa democrația și de a ajunge la nivelul de libertate și de legalitate caracteristice unei societăți deschise.
Credeți că există intenția de a se oculta crimele comunismului?
Comunismul se bucură, mai ales în mediul intelectual și jurnalistic, de o bunăvoință de care nu a avut parte fascismul, desigur, cum e normal. Fascismul este considerat răul absolut, pe bună dreptate, dar nu și comunismul. De ce? Pentru că se crede, greșit după părerea mea, că deoarece intențiile inițiale de a ajunge la o societate egalitară au fost bune, generoase, crimele comunismului sunt mai puțin crime decât ale fascismului. Cred că acest tip de matematică este repugnantă, dezgustătoare. Morțile în Gulag sunt la fel de nedrepte, la fel de dureroase ca moartea în lagărele de concentrare și în crematoriile naziștilor. Dar, realitatea e că față de comunism există un fel de bunăvoință, mai ales din partea lumii intelectuale care a avut mereu un soi de slăbiciune pentru mesianismul comunist.
Nu există dictatură care să nu fi vrut să controleze imediat cuvântul scris
Sunteți foarte activ și în plan civic, ați fost președintele PEN Clubului în anii ’70, acum sunteți președintele Fundației Internaționale pentru Libertate, al Fundației Hispano‑Cubaneze. Vorbiți‑ne despre activitatea de la PEN Club.
PEN Clubul este o organizație care a îndeplinit încă de la crearea ei o misiune foarte curajoasă pentru apărarea libertății de exprimare, pentru apărarea scriitorilor, jurnaliștilor și intelectualilor care sunt persecutați pentru ideile lor, care sunt victime ale cenzurii și ajung uneori în închisoare în regimurile dictatoriale. Am dus la PEN Club, de la început, campanii sistematice pentru a denunța încălcarea libertății de exprimare și pentru a‑i apăra pe scriitorii și jurnaliștii care nu puteau să‑și practice liber meseria din cauza persecuției și a cenzurii. Îmi amintesc că, în cazul României, în perioada când eram președinte, PEN Clubul a dus o campanie internațională foarte reușită în apărarea scriitorului Paul Goma care era atunci închis și supus unor abuzuri inimaginabile ale dictaturii lui Ceaușescu. După aceea, el a povestit toate acestea într‑o carte teribilă (M.V.L. se referă la „Culoarea curcubeului”, apărută inițial, în 1979, la Editura Seuil, cu titlul „Le tremblement des hommes”, nota mea: M.S.). Tot așa, am desfășurat multe alte campanii, cu o independență absolută, fără nici un fel de favoare de tip ideologic, pentru că se lupta atât împotriva cenzurii și a abuzurilor dictaturii lui Pinochet, cât și cea a lui Fidel Castro, a lui Brejnev sau a lui Mao-Tze-Dung. PEN Clubul și‑a menținut această atitudine fermă de apărare a unor principii, iar pentru mine, participarea din anii ’70 a fost foarte instructivă.
Ați afirmat întotdeauna că scriitorul nu poate sta deoparte de viața politică și că, deși relația dintre literatură și politică este foarte dificilă, este foarte important ca politica să nu fie monopolul oamenilor politici.
Nu am crezut niciodată că scriitorul nu trebuie să participe la dezbaterile politice. Dimpotrivă, cred că există o responsabilitate civică, morală, care face parte din structura unui scriitor. Eu așa am făcut mereu, chiar înainte de trecerea mea prin politică, și continui să o fac și acum. De aceea scriu în presă, țin conferințe și particip la multe manifestări publice.
Terorismul a devenit marele protagonist al actualității politice
Sunteți unul dintre cei mai influenți intelectuali din lume și nu vă este deloc indiferent ceea ce se întâmplă. Cum vedeți lumea de azi?
Este imposibil să nu privești totul cu neliniște. Secolul 21 a început sub zgomotul asurzitor al exploziilor. Terorismul a devenit marele protagonist al actualității politice și nu mai este acel tip de terorism izolat, care se manifesta din când în când. Acum este vorba de terorismul sinucigaș, care are puterea fanatismului și care îi transformă pe acești indivizi fanatici în arme ucigașe cu o putere de distrugere teribilă. Este foarte greu să te aperi într‑un mod eficace împotriva unor persoane dispuse să se transforme în bombe umane și vedem în jurul nostru distrugerile pe care le produc. Totuși, cred că acest terorism al unor grupuscule, pentru că e vorba mai ales de niște grupuscule de fanatici, nu are nici o șansă să învingă cultura democratică a marilor democrații. Pot într‑adevăr să facă viața foarte grea, să producă distrugeri și suferințe imense, dar cel mai important lucru mi se pare ca, în lupta împotriva terorismului, țările democratice să nu se lase niciodată învinse de dinamica terorismului. Pentru că terorismul va învinge dacă în încercarea de a face mai eficace lupta împotriva terorismului, democrația ar renunța la drepturile ei imprescriptibile, la drepturile omului, la libertățile publice. Cred că terorismul nu poate slăbi societatea democratică, ci trebuie să o facă mai puternică. Aceasta trebuie să fie una din temele importante ale dezbaterilor viitoare pentru a-i convinge pe cei care ar fi dispuși să sacrifice libertatea și drepturile omului în lupta cu terorismul că ar fi o gravă eroare. Democrația este singura care conferă cea mai mare legitimitate și putere pentru a pentru a face față terorismului.
Vorbiți, în plus, de pericolul pe care îl văd în literatură societățile închise, dictaturile, fie ele de dreapta, de stânga sau din lumea a treia.
Într‑adevăr. Cred că literatura este un excelent combustibil pentru imaginație. Cititorii adevărați se văd încurajați și stimulați în dorințele lor prin literatură. Si acest lucru pune mereu în pericol societățile închise, guvernele totalitare, regimurile care vor să controleze complet viața cetățenilor, impunând sisteme de control, de cenzurare a gândului. Nu există dictatură care să nu fi vrut să controleze imediat activitatea creatoare și în mod fundamental literatura, cuvântul scris. Și într‑o anumită măsură e de înțeles, pentru că eu cred că literatura bună este întotdeauna subversivă, mereu oferă idei, stimulând foarte bine atitudinea critică față de realitate, față de societate, și deci față de instituții, față de guvern. În mod sigur, literatura are și un element subversiv, nesupus, interogant și mie mi se pare că aceasta este marea contribuție a literaturii la progresul și libertatea omenirii.
