Cel mai recent volum al lui Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+ (OMG, 2022), se plasează atent și asumat la granița dintre caracterul manifest și cel literar, unde fiecare se contrabalansează și ajung să se suprapună în mesajul lor. Într-un limbaj poetic ce îl recuperează atât pe cel derogatoriu, cât și pe cel religios, Răzvan Andrei atinge multe puncte nevralgice, pe care le deznoadă cu o sinceritate dură și o tandrețe vindecătoare deopotrivă.
Poemele din prima parte a volumului au tonul unei constatări asupra realității înconjurătoare. Mai puternic metaforizante decât ceea ce urmează, aceste versuri conturează atmosfera unui impas major, ce riscă să se transforme într-un sfârșit de drum. E un soi de diagnostic pe care poetul îl stabilește, cu toate că nu explicitat, ci mai mult surprins în atmosfera unei damnări ce se desfășoară în slow motion. O presiune considerabilă traversează lumea oglindită în aceste poeme, subliniind inutilitatea propriilor acțiuni ale celui proiectat autoironic drept „domnul răzvan”: „Nu mai e nimic de făcut – rămânem țintuiți de salteaua însămânțată ca un/ Câmp din botul Nilului, știind că victoria, mica revoluție din fiecare ejaculare/ Nu-i decât fotografia fericirii, o ciosvârtă din pulpa scroafei la care speram/ […] Și crinii arhanghelilor sunt puși de mult la presat -/ Aici, pe pământ, te-mpiedici la tot pasul de francizele infernului” (Apocalipsa după Bill Kilgore, pensionar). Se conturează o realitate în care spațiile compensatorii au devenit deja futile și, în consecință, anoste. Nu e disperare, ci un plictis care provoacă refuzul, revolta, necesitatea căutării. A ce? A limbajului.
Cred că una din performanțele acestui volum constă în felul în care Răzvan Andrei reușește să împace sinceritatea și directețea unor termeni considerați „duri” (mai degrabă fiindcă alcătuiesc imagini necosmetizate din spectrul LGBT+, ci nu pentru că nu ar mai fi fost folosiți în poezie) cu ornamentația estetică. Fără să deschid aici lunga și deja redundanta dezbatere „politic” vs. „estetic”, mi se pare important de punctat faptul că volumul se constituie și ca o negociere a acestei delimitări. De altfel, e una din problematicile pe care Răzvan Andrei mizează declarat. Cum se poate traduce experiența homosexualității reprobate de societate într-un limbaj nemascat și care totuși să rămână în mare măsură și pe teritoriul esteticului (fără ca asta să însemne o ierarhizare a celor două, ba dimpotrivă)? Dilema se extinde, ulterior, incorporând un aspect mai larg, acela al transpunerii experienței trăite într-un limbaj capabil să vorbească cu adevărat cuiva, și, mai mult decât atât, capabil să întâmpine catastrofa mereu anunțată în primele poeme. Cum vorbim despre o realitate care a fost trecută sub tăcere atât de mult timp (și care, în detaliile ei, încă este) e o întrebare ce reapare constant și care își găsește, în final, un răspuns personal: „Nu retractez nimic, nu fac piruete, nu îți servesc paralogisme!/ Suferința mea e doar îmbrățișarea literară/ A suferinței tale concrete & durerea mea e numai compasiune pentru durerea ta reală./ Poezia mea e mărturie, depoziție & proces verbal, e cântec despre alții & despre catastrofa lor,/ E pledoaria avocatului, nu declarația victimei. Nu sunt o victimă, sunt spectator./ Și spectatorul a hotărât să se revolte.” (Raport către Walt Whitman, p. 88). Ceea ce propune Răzvan Andrei e o solidarizare sinceră, de pe teren propriu, care păstrează mărcile poeticului și le împinge cât mai departe, în înglobarea experiențelor din catastrofa în desfășurare. Rezultatul e remarcabil.
Totodată, unul din trademark-urile lui Răzvan Andrei constă în felul în care alege să folosească termenii din spectrul religios. E, pe de o parte, o asumare a propriei experiențe translate în text. Pe de altă parte, schimbarea contextului semantic specific acestor termeni conturează caracterul manifest al întregului volum, care devine, astfel, vizibil, nu prin declararea lui, de la început, ci prin construirea treptată. Tot acest procedeu pare că vrea să recupereze o istorie întreagă a anulării publice, folosind subversiv limbajul pentru a spune fățiș o poveste personală și colectivă deopotrivă: „Vremurile au dat în pârg pentru noi, adunătură de sugaci cathartici,/ Nu ne mai iubim în dosul dverei, nu ne mai atingem speriați pe la chindii,/ Rupem cămașa, ne arătăm pielea inervată prin lătunoaie & punem/ Stâlp al infamiei lângă stâlp al infamiei & facem plută de traversat/ Îndărăt răul Lemosyne.” (Raport către Walt Whitman, p. 62).
Cu toate că m-am axat pe problematica limbajului, volumul lui Răzvan Andrei e însă mai mult de atât. Dincolo de această negociere cu sinele și cu lumea, poemele dintre aceste coperți sunt și un sfâșietor exercițiu de empatie, de înțelegere și de revoltă. Finalul său e, într-adevăr, o îmbrățișare caldă, o consolare și un moment de empowerment personal, politic și literar mult așteptat.
