Marx pe MTV

Nimic nu mă alarmează mai tare ca o apreciere de genul astăzi-suntem-în-postumanism. Nu cred în autorii care scriu pentru a se încadra într-un curent literar, așa cum nu cred nici în autonomia esteticului. Până nu demult,
n-am crezut nici în autenticitatea „postmodernismului”, acceptându-l mai degrabă ca pe un termen generic nedefinit în lipsa a ceva mai bun. Rămân la propria convingere: postmodernismul e Noua Perversitate. Dar iată că există și o definiție, și e cât se poate de clară și de pertinentă. Sigur, nu e o definiție de 4-5 rânduri, nici una dictată sau scrisă pe o hârtiuță ruptă din  carnetul de notițe, dar una cuprinzătoare și, mai mult decât atât, tradusă în limba română.

Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu e cea mai coerentă analiză a fenomenelor culturale actuale. Apărută în 2021 la Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, în traducerea lui Alex Văsieș & Vlad Pojoga, cartea lui Fredric Jameson justifică decorul artistic contemporan și  susține teritorializarea termenului-cheie într-un spațiu mai mult decât eterogen. Substanța volumului constă tocmai în premisa conform căreia postmodernismul nu e un stil sau o modă, ci o dominantă culturală. De la Andy Warhol la Oliver Wasow, de la Tarkovski la David Lynch, de la Leverkühn la Philip Glass, Jameson cartografiază manifestările ultravocale de astăzi și se recomandă ca polimat și hipster într-un tur de forță glossy și extrem-analitic.

Meritul lui Jameson rezultă tocmai din plasarea deasupra teoriei: autoironic, declară că reacția la teorie nu poate fi decât idiosincrasică. Cu toate acestea, repulsia justificată a cititorilor în fața volumelor de critică, numită aici „tabu al teoriei”, ar putea anunța sfârșitul teoriei în favoarea noului istoricism, presupunând că acest nou istoricism nu e un exemplu de teorie în sine. Dar iată cum volumul propus analizei dovedește că teoria e mai vie ca oricând. Retorica postmodernistă își abrogă ereditatea identificată în modernismul înalt și redefinește politica esteticii simultan cu emergența Hollywood-ului și a imaginii ca marfă: pax contemporana & bună dimineața la cafeluță cu părintele capitalului.

După Jameson, postmodernismul e „un mod de producție” cu simptomatologie în cultură, afirmație bazată (în mod declarat) pe „Capitalismul târziu” [Late Capitalism] al lui Mandel și pe o altă analiză remarcabilă a epocii în discuție, de data aceasta aparținând Lindei Hutcheon. Dacă modernismul înalt acceptă o echivalență unu-la-unu între semnificat și semnificant, postmodernismul vizează o multiplicitate a semnificanților, în vreme ce semnificatul este redus la o problemă de dialectică: „metacărți care canibalizează alte cărți, metatexte care colează bucăți din alte texte – aceasta e logica postmodernismului”.

Patologia contemporană se traduce în înregistrarea senzorialului, adică prin renunțarea la afect. Statuia postmodernă prin excelență e corpul fără organe al lui Deleuze, unitatea vizuală nu e nimic mai mult decât pornografia kitsch pe care David Foster Wallace o găsește demnă de Oscaruri. Produsul imagistic actual necesită o radiografie brutală pentru a putea fi privit ca un obiect de sine stătător. Dacă nominalismul lui Adorno nu îl salvează, atunci soluția identificată de Jameson vizează imaginea „ca praxis și ca producție”, opinie care susține dezintegrarea afectivă anunțată de Deleuze.

Alteritatea e, la rândul ei, ancorată la hiperspațiul actual. Celălalt nu e sălbaticul din Natură (așa cum se întâmpla cu societățile precapitaliste), ci o ființare care trebuie identificată. S-ar părea că inclusiv autori de ficțiune au reușit această identificare, cel mai bun exemplu în acest sens fiind Houellebecq. Frica lui Jameson e produsă tocmai prin identificarea Celuilalt cu tehnologia, propoziție pe care însuși autorul se arată dornic s-o refuze. Astfel, „casa ființei” lui Heidegger se transformă în apartamente peste terenurile virane, „dacă nu în cele mai mizerabile clădiri cu locuințe neîncălzite și infestate de șobolani”.

Lacanianul prezent schizofrenic vine cu propria estetică junk și nu admite niciun „gen al secolului”. Să nu uităm afirmația radicală a lui Deleuze cum că cinematografia e în sine un mod de gândire. Aceeași prognozare se aplică pentru postmodernism: deloc întâmplător, Jameson definește termenul apelând la o „logică culturală”. Dacă estomparea simțului istoriei e truvabilă, atunci postmodernismul e un hiperspațiu de un fetișism exacerbat pentru retro și kitsch.

Să fie această viziune „apocaliptică”? Dincolo de examinarea coerentă și cuprinzătoare a epocii avute în vedere, Jameson propune utilizarea unui lexic intrinsec contemporaneității. Numit „un blockbuster intelectual” de Terry Eagleton într-o cronică pentru „Irish Times”, volumul lui Fredric Jameson e un manual de teorie cu o estetică de Gen Z și de un cool intelectual care sperie. Îl văd încălțat cu ultimul model de Air Max, vapând ceva cu aromă de CBD în timp ce revede ultimul sezon din Twin Peaks.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Cultură
Constantin-Daniil Iftimie

Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit

În această extraordinară mamă zace singurul tratament pentru calmarea bolilor. Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos. Ești leoarcă, ai 17 ani, cu

Cultură
Liviu Antonesei

Repere identitare ale jurnalismului românesc

Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie,

Cultură
Oana Maria Nae Nicuță

Fragilitate și putere

Oana Toderică își adună energia într-un demers artistic conturat după o absență ceva mai lungă de pe scena artistică locală. Astfel, miercuri, 18 0ctombrie 2023,

Cultură
Bogdan Crețu

Mai puțin decât dragostea (fragment)

„— Despre asta e vorba. O iubire care se‑ncăpăţânează să rodească. Nu‑şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n‑a reuşit. Prin noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *