„— Am o deosebită plăcere să călătoresc cu niște poeți atât de mari, rosti amabil doctorul Popel.
— Ați auzit ceva despre noi? Iurko, care stătea în față, se întoarse la el cu tot corpul.
— Noi știm ce se întâmplă în Ucraina, explică doctorul.”
„Noi știm ce se întâmplă în Ucraina” – ar părea să fie concluzia (sau sentința?) ultimelor săptămâni, care, fără îndoială, au pus la încercare puterea de înțelegere și de acceptare a atât de multora dintre noi. A scrie despre Iuri Andruhovîci și romanul său, Recreații (publicat în 1992, apărut la Editura Cartier în 2021, în traducerea Mariei Hoșciuc) a reușit, însă, să așeze în urma acestei concluzii un nou semn de întrebare: „Noi știm ce se întâmplă în Ucraina?”, noi știm despre strădania de a lupta cu istoria și pentru Istorie? Despre eroii așteptați, gata să fie îmbrățișați, să fie ridicați în slăvi de toți? Dar despre oamenii care, plini de speranță, îi așteaptă? Întocmai cu această încleștare dintre Istorie și istorii, cu poporul și eroii săi și (poate mai ales) cu dezarmantele procese de demistificare ale lor își confruntă Iuri Andruhovîci cititorii în Recreații.
După cum scrie Larisa Tibenko în articolul „Pinguinul Mișa și sexul ucrainean” (citat de Maria Șleahtițchi în studiul „Carnavalesc și panoramă în romanul optzecist din spațiul ex-sovietic”), Andruhovîci s-a făcut cunoscut în spațiul literar ucrainean al anilor ’80-’90 ca parte a unui grup de autori caracterizați „printr-o nouă tematică, prin mînuirea cu virtuozitate a limbii ucrainene și prin manifestarea apartenenței lor culturale europene” (Larisa Tibenko, „Pinguinul Mișa și sexul ucrainean”, în Observatorul cultural, Nr. 336 (2006). În ciuda atașamentului scriitorului față de aceste valori și a operelor sale care, prin ele însele, au apropiat Ucraina de spațiul european, romanul lui Iuri Andruhovîci, apărut la doar un an de la declararea independenței Ucrainei, a fost inițial acuzat de o parte din cititori că ar vătăma și batjocori tradiția și cultura națională (Iuri Andruhovîci: O „recreaţie” a Recreaţiilor, fitralit.ro) după cum arată și Maria Hoșciuc în studiul „Analiza romanului Recreații de Iuri Andruhovîci”: „« Sodoma și Gomora, pornografie socială, batjocorirea limbii materne, o săgeată în independența Ucrainei » – aceste cuvinte grele sunt o selecție din criticile aduse romanului scriitorului ucrainean contemporan, Iuri Andruhovîci, Recreații…” (Maria Hoșciuc, „Analiza romanului Recreații de Iuri Andruhovîci” în Mantaua lui Gogol).
Nu cred că este surprinzătoare reacția atât de aprigă a publicului: într-un ’90 în care națiunea încerca să își recucerească identitatea, romanul lui Andruhovîci pare că se apleacă întocmai asupra acestor demersuri de revendicare culturală, cu intenția de a deconstrui un întreg edificiu cvasi-mistic, clădit cu pasiune și îmbrățișat cu entuziasm de popor: poetul național ridicat pe piedestal, aclamat și așteptat la sărbători asemenea unui salvator, poetul-erou. Într-un interviu pentru CapitalCultural, scriitorul afirma: „Am terminat de scris Recreații în toamna anului 1990. La vremea aceea Ucraina era una dintre republicile sovietice, dar existau semnale clare că țara își dorea și încerca din răsputeri să se rupă de URSS. Iar aceste semnale erau date în special de tineri, de studenți, de tineri scriitori și poeți. Am început să ne bucurăm de mai multă libertate în societate, mai ales de o libertate creativă și estetică. Astfel, au apărut tot soiul de inițiative culturale și a început practic o epocă a festivalurilor. Am scris romanul Recreații inspirat de aceste evenimente pe care, bineînțeles, le-am amplificat prin exagerări fanteziste și distorsionări grotești pentru a ilustra mai bine spiritul acelei epoci.”
Toate drumurile duc spre Ciortopil
Patru poeți – Homski, Nemîrici, Hrîț și Martofleak, marele scriitor și „liderul de generație” – se îndreaptă spre orașul Ciortopil pentru „Sărbătoarea Învierii Duhului”, la invitația prietenului lor, vestitul Mațapura. Drumul către Ciortopil, diferit pentru fiecare dintre aceștia, este pretextul de care romanul se folosește pentru a-și atrage cititorii într-un compromis naratorial menit să deconstruiască și să polarizeze perspectiva. Homski pare a fi „însoțit” de o voce critică ce îl chestionează în mod direct, fără a se lăsa însă chestionată („Tu, Homski sau, mai simplu spus, Homa, ce sula mea te-ai pomenit în acest tren care de-abia în amurg a ieșit, s-ar părea, din infinitele câmpii și cam pe la șase jumate, în sfârșit, s-a târât la poalele munților?”). Drumul lui Martofleak, pe de altă parte, este reflectat prin ochii soției sale, Marta, ea însăși o entitate ușor disociabilă, fluctuantă între percepții contradictorii. Nemîrici și Hrîț, aduși în piața Ciortopilului de rafinatul doctor Popel, emigrant ucrainean în Elveția, sunt așezați sub lentila unui narator extradiegetic, care, fentând traiectoria subiectivităților antrenate în discurs până atunci, complică încă o dată caleidoscopul perspectivei. Nu există, așadar, un singur Ciortopil sau, mai curând, accesul la această „Sărbătoare a Învierii Duhului” este condiționat de un angajament pentru relativism: e necesar un ochi critic, dar blând, părtinitor și anti-părtinitor, subiectiv și contra-subiectiv – cum este, poate, numai ochiul celui care se luptă cu realitatea, cu istoria și cu sine, fără a ști dacă vrea să învingă sau să se lase învins.
Sărbătoarea Învierii Duhului
„STIMATĂ COMUNITATE, CONCETĂȚENI, DOMNI-TOVARĂȘI!
Am trăit și noi acea zi când forțele negre ale răului și reacțiunii, combătute de Spiritul Luminos al Cazacilor, s-au cutremurat și s-au îngrozit! Avem o oportunitate crucială de a ne arăta nouă și întregii lumi civilizate că suntem copiii unor Părinți faimoși și că prin venele noastre curge Sângele lor fierbinte.(…) Vechi și etern, ca însăși istoria noastră plină de suferință, Ciortopil vă invită din toată inima să vă veseliți. Duhul trebuie să învie! (…) Această sărbătoare va fi primul pas spre renașterea tradițiilor vechi și frumoase ale poporului nostru. Îi invităm pe toți la Ciortopil.”
În Piața din Ciortopil, solemna celebrare a învierii duhului culturii ia forma unui carnaval cu accente grotești: „Apoi iarăși vă cufundați în sărbătoare – umblați prin ea de mai bine de o oră, dar ceva în interiorul vostru se opune – nu așa, nu așa, deși, pe de altă parte, totul e așa cum trebuie, (…) și poți să cumperi horoscop de la un cooperator sau să mănânci frigărui, sau să tragi cu arcul într-un Stalin uriaș din carton, sau să admiri un alt cur al unei alte pretendente la concursul „Superdomnișoara”, sau să bei direct din sticlă, sau să-ți pictezi mutra cu culorile galben și albastru, (…) sau să cânți în cor despre recruți și călinul roșu sau chinezoaica roșie, sau să faci baie într-un butoi cu fete, (…) sau să-ți cumperi Biblia în arabă sau Coranul în ucraineană, sau calendar porno (…) sau steag, sau blugi, sau trup, sau pe Dumnezeu, sau morfină, sau coaste, sau piept, sau bere, sau apă, sau lulea, sau cuie, sau piele, sau rană, sau s-o iei spre hotel, sau să umbli până dimineața aici, sau să mori…”.
În aburi de alcool și fum de țigară, protagoniștii traversează hățișurile tenebroase ale orașului-carnaval, bântuiți de o conștientizare vagă: un sentiment crescând, însă niciodată complet, că se află într-un loc suspendat în timp, circumscris unei spațialități complicate. Scările alunecoase pe care le coboară până la berărie, ușile care se deschid spre subteran, legând berăria de restaurantul „În Piață” (care o fac pe Marta să simtă „că sub fiecare oraș există un alt oraș – cu străzile și piețele sale, cu tradițiile și misterele sale”), drumul întortocheat și presărat de amintiri străine pe care îl străbate Hrîț încercând să ajungă la „Sătuc”, pe deal, castelul gotic unde Iurko e adus de doctorul Popel – toate acestea sunt alei ale aceluiași labirint în care protagoniștii rătăcesc și se risipesc, apropiindu-se pe nesimțite de centrul în care romanul pregătește demistificările. În Ciortopil, traseul misterios și încâlcit pe care se pierde fiecare dintre protagoniști pregătește, de fapt, ultimul și cel mai important spectacol al carnavalului: încoronarea și detronarea regelui.
Regele carnavalului
Cel mai important eveniment al carnavalului este, după cum arată Bahtin, „mascarada încoronării, urmată de detronarea regelui carnavalului” – act simbolic, care concentrează în sine esența unei asemenea sărbători așezate sub semnul ambivalențelor: „patosul substituirilor și al schimbărilor, al morții și al înnoirii”. În Ciortopil, odată cu lăsarea nopții, părăsind restaurantul îmbibat în vapori de alcool, drumurile protagoniștilor se separă din nou: în singurătate, fiecare dintre aceștia urmează să devină „erou” în propriul labirint, supus necruțătorului proces demistificator.
Cazul marelui poet și lider de generație Martofleak este, poate, cel mai izbitor. Recunoscut cu entuziasm în tren de admiratori, copleșit de laude la „Sărbătoarea Învierii Duhului”, acest erou al culturii naționale este, încă de la bun început, reflectat prin ochii Martei; soția iubitoare și dedicată, mama copiilor lui Martofleak, Marta îi construiește acestuia un portret a cărui unitate se bazează întocmai pe contradicție: fiecare apreciere lasă un rest în care să-și cuprindă antipodul, la fel cum fiecare „defect” pe care Marta îl conturează se desăvârșește doar atunci când își întâlnește „calitatea” antinomică: „Speranța poeziei ucrainene, Martofleak Rostîslav, șomer de treizeci de ani, tată a doi copii, tată a doi copii ai mei, soțul meu, Martofleak Rostîslav, predispus la îngrășare și alcool, alcoolic, vagabond, tată iubitor, persoană publică populară, candidat pentru poziția de deputat, om ideal pentru conversații, idealul femeilor mai în vârstă, un fiu grijuliu, Martofleak Rostîslav, amator al confortului și al băilor fierbinți (…) egoist și laș, cavaler nobil, cavaler galant, un iubit tandru, un iubit moleșit și egoist, un iubit narcisist, un iubit incapabil, de aur, un iubit fantastic, o rază de lumină în corpul meu, o, Martofleak!”. Dacă deconstrucția imaginii de poet-erou național începe în acest fel chiar înainte ca Martofleak și Marta să ajungă la „Sărbătoarea Învierii Duhului”, în Ciortopil demistificarea atinge un substrat nou. În „labirintul” lui Martofleak, poetul, ademenit de o admiratoare, o părăsește pe Marta pentru ca mai apoi să se îndrepte spre un bordel cu Bilînkevici și să își petreacă noaptea cu o prostituată. Mai mult decât a fi chestionat „poetul”, ajunge să fie chestionat portretul „iubitului”, surprins de Marta și impregnat de tensiunea contradicțiilor pe care le implică relația dintre cei doi. Ilustrată ca fiind o femeie frumoasă, copleșită de admirația și complimentele prietenilor lui Martofleak la „Sărbătoarea Învierii Duhului”, soția loială și, totodată, nucleul în care se coagulează portretul ambivalent al poetului, Marta este la rândul ei trimisă (sau abandonată?) în labirintul carnavalului pentru deconstrucție. Având conștiința faptului că se abate pentru prima dată de la fidelitatea față de soț, cedează într-un final atracției pentru Homski și își petrece noaptea alături de el.
Deosebit de intensă este călătoria lui Hrîț prin Ciortopilul-carnaval. În cortul „Fabrica monștrilor. Împlinirea dorințelor”, tuns cu moț căzăcesc și îmbrăcat în uniformă de partizan, acesta dobândește „o înfățișare adevărată de cazac” și se pregătește să pornească spre deal, spre „Sătuc”: „Acum trebuie să descopăr tot. Auzisem de atâtea ori asta de la bătrânul, îi memorasem toate cuvintele. Trebuie să fiu acolo în noaptea asta.”. Labirintul lui Hrîț devine cadrul în care se consumă lupta pentru revendicarea trecutului, lupta cu istoria și pentru istorie. În încercarea primejdioasă și copleșitoare de recucerire a identității, vocea lui Hrîț se întrepătrunde cu glasul îndepărtat al bătrânului, ca un cânt menit să îi amintească din nou și din nou care îi sunt originile: „« Înțelegi, Hrîț, acolo e un cimitir, iar lângă el o capelă, și acolo, în cimitir, sunt îngropați unii oameni din Sătuc, dar nu mulți, pentru că Sătucul avea propriul cimitir. Și propria capelă, și biserică. Am auzit că acolo nu există nicio urmă, ca și cum în acel loc n-ar fi trăit niciodată oameni. Peticul de pământ « Sătucul » e lângă Ciortopil și basta. Au ars totul – știi? »”.
Ultima farsă a carnavalului
Dimineața îi aduce din nou laolaltă pe cei cinci „eroi”: Homski, Marta, Martofleak, Iurko și Hrîț; epuizați și tulburați după carnavalul din Ciortopil se reunesc în tăcere în camera de hotel a lui Martofleak. Fără subiecte sau dorința de a mai purta vreo conversație, încep să se întrebe unde s-a ascuns Mațapura, gazda lor. „Salve de mitralieră, împușcături stinghere, alergătură, răcnet de moarte” îi rup din visul nopții care tocmai a trecut și îi aruncă în mijlocul unui asediu asupra orașului Ciortopil; încolonați în strigătele și amenințările soldaților, devin protagoniștii adevăratului act de „detronare”, spectacolul mult așteptat al carnavalului. Ultima și grandioasa farsă a lui Mațapura, montată de actorii de la teatrul lui: mascarada încoronării și detronării „Sărbătorii Învierii Duhului”. După demistificarea eroului, ce mai poate urma, dacă nu doar anihilarea „visului”?
