Interviu realizat de Ilona Duță
Dragă doamnă Ruxandra Cesereanu, literatura dumneavoastră, poezia şi proza, este, în esenţă, un carnaval psihic, o continuă repliere de roluri şi măşti: care este relaţia scriitoarei cu măştile sale, cum reuşesc aceste măşti să îi puncteze travaliul existenţial, deplasarea prin destinul său feminin?
Este un carnaval asumat, poetic ori în proză, căci în viața noastră de făpturi umane și totodată de creatori avem momente de cumpănă, de răscruce, în care simțim nevoia să concretizăm o formă de exorcism pentru spaimele și tulburările noastre (și ale lumii, nu doar ale noastre). Carnavalul e o lume cu susul în jos, în care poți fi oricine (e arhicunoscut ce spun acum), fiindcă masca te apără (de judecata publică) și îți acordă libertate maximă. Dar în cazul meu nu este vorba doar despre această dimensiune teatrală, ci la mijloc se găsește ceva mai adânc: carnavalul are pentru mine, ca scriitor, o funcție de exorcizare a morții, de cumpănire, de meditație, de sublimare a extincției. Să nu ne facem iluzii: cu excepția sfinților și a oamenilor foarte pioși și credincioși, toți ne temem de moarte, fie că suntem creatori sau nu. Dar creatorii au o șansă în plus de a exorciza această spaimă de pieire. Acestei dimensiuni i se adaugă și carnavalul feminin pe care îl asum în literatura mea. Mi-am găsit anevoios identitatea de scriitoare, nu a fost ușor să aflu cine și ce sunt ca poetă și prozatoare, cum mă integrez sau nu în -isme, în contextul cultural în care viețuiesc în țara mea și în limba română etc. De aceea, am avut nevoie de măști feminine în care să îmi proiectez această căutare identitară inițiatică, literar vorbind. A fost vorba inclusiv de o căutare lingvistică: chiar dacă limba română este cea în care scriu literatură, am scris, la un moment dat, o carte de povestiri în limba spaniolă și câteva poeme ample în limba engleză. Lucrul acesta mărturisește, la rândul său, despre un posibil carnaval lingvistic, chiar dacă româna rămâne limba mea predilectă.
Din galeria măştilor feminine purtate de-a lungul traseului poetic, există câteva măşti coagulante, un fel de supra-măşti sau măşti-matrice capabile să centreze vortexul materiei psihice proiectându-l în volume distincte: Femeia-cruciat (care dă şi titlul antologiei întocmite de autoare în 1999), curtezana fatală La Malcontenta din epistolarul de dragoste Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002), Kore-Persefona (din volumul omonim publicat în 2004). Ce reprezintă aceste măşti centrale pentru autoarea Ruxandra Cesereanu?
Femeia-cruciat a fost mai întâi o femeie-scrib (în poemul din 1994, în volumul Cădere deasupra orașului, și în antologia din 1999); ea a devenit o femeie-cruciat marcată de questa lăuntrică. Am mai spus lucrul acesta cândva, în lumea în care trăim o femeie (și o creatoare) nu poate înceta să fie (fie și numai simbolic vorbind) o femeie-cruciat, ea ar trebui să rămână toată viaţa aşa ceva. A fost vorba despre o căutare, la al cărei capăt nici eu nu am știut ce se găseşte. Femeia-cruciat a satisfăcut, într-o măsură vizibilă, questa credinţei, dar a mizat şi pe etapa existențialistă în care mă aflam. Căutam idei și trăiri, scotoceam după ele, voiam să știu cine sunt și cum pot funcționa (interior și exterior) în lumea noastră. Voiam să fiu o făptură umană deplină. Femeia-cruciat a fost purtătoarea mea de cuvânt într-o perioadă de căutări spirituale treptate, etapizate. „Trebuie să vorbesc acum despre membranele credinţei,/ despre textele vieţii şi ale morţii /…/ Dixi et salvavi animam meam/…/ Eu, fără putinţa de a şti prea multe despre mine,/ ca despre inima verde a copacului ucis de fierăstraie” – așa gândea și rostea acest personaj al femeii-cruciat.
Curtezana venețiană La Malcontenta a fost purtătoarea mea de cuvânt pentru ideea de ambiguitate umană și, desigur, pentru erotismul mistuitor. Curtezana este o punte între fantasmele şi nevoile amoroase ale făpturilor umane, în relaţia atât de complicată mai ales între bărbaţi şi femei. Ambiguitatea înseamnă îndoială și ispită, lucruri care ne macină și la care medităm poate nu îndeajuns sau nu neapărat conștient (dar care marchează inconștientul nostru). A contat apoi enorm spațiul venețian, visceral și livresc totodată, laguna labirintică, rătăcitoare (e un oraș pe care îl cunosc aproape pe de rost, de altfel, atât de mult l-am străbătut). Am iubit acest personaj La Malcontenta (al cărei nume vine de la La Malcontenuta, id est Cea Rău-Conținută) din volumul Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (reeditat relativ recent de Editura Fractalia în 2016 și tradus în italiană de prietenul Giovanni Magliocco, în 2017, la Editura Aracne din Roma), căci discursul asumat despre pasiune a fost unul aparte în poezia mea. Iată o mostră aici, din rostirea lirică a Malcontentei: „Mă destrămam pe fundul corăbiilor părăsite,/ acolo unde doar şobolanii erau regi şi regine,/ singurul loc unde spaima cea violetă de dragoste/ putea să se spulbere ca o vulpe urlînd jupuită. /…/ Oricît aş fi vuit ghemuită-n ostroave ori într-un palazzo igrasios,/ mistuirea nu puteam s-o opresc să iasă din mine./ Se auzea din Torcello, răsucindu-se ca o armură topită/ ori ca lingoarea unei năluci cu mintea bîntuită. /…/ Trufia mea era moloz şi umilinţa mea era febrilă,/ ruşinată şi slabă de înger bolboroseam ca o debilă,/ lîngă morţi scoborîtă, nimeni nu mai putea să mă rănească, / fiindcă fecioarele dinspre Trieste aveau ochi de broască/ şi blestemau pe oricine s-ar fi scufundat alături de mine.” Aș dori să păstrez această pasiune și mistuire inclusiv la senectute, de ce nu! Am migălit treisprezece ani la volumul Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane, ceea ce nu e puțin lucru.
Prin personajul Kore-Persefona m-am scufundat în mitologia greacă pe care am post-modernizat-o parțial, masca aceasta carnavalescă fiind axată pe căutarea și refacerea androginului alături de personajul masculin numit Korin (o suprapunere cu biografia mea și cu perechea mea din viața reală, Corin Braga). Totuși, personajul Korei-Persefona și viziunea pe care am formulat-o prin poezia din volumul apărut în 2004 nu este neapărat solară, ci duală, întrucât chiar Kore-Persefona, prin cele două nume ale ei, are identăți diferite: pe de o parte, fata-zeiță de la suprafața pământului, fiica Demetrei, al cărei cult este unul agrarian; pe de altă parte zeița soție a lui Hades, stăpânul infernului, alături de care regește înțeleaptă și maiestuoasă în lumea morților. Kore-Persefona reprezintă chiar condiția umană duală: pe de o parte ne bucurăm de viață și de lumina acesteia (cu tot ce înseamnă acest lucru, în micile noastre oaze), pe de altă parte suntem marcați de nevroze și angoase specifice condiției umane, inclusiv condiției creatoare. Kore a mea se bucură de grădina ei pământească sinestezică și cornucopia (căci este o eroină florală și totodată voluptuoasă), dar în trecerea spre etapa ei de Persefonă în infern are parte de tulburări și nevroze de adaptare și de înțelegere. Acesta a fost personajul care a conținut cel mai limpede chiar structura mea omenească de Ruxandra Cesereanu – femeie și scriitoare. Majoritatea poemelor despre Kore-Persefona le-am scris în Grecia, în veri diferite în care m-am aflat în insula Rodos sau la Atena – a contat și acest aspect geografic sinestezic. Grecia mediteraneeană este marcată de langori și melancolii (Odysseas Elytis, unul din poeții pe care îi prețuiesc, cunoștea prea bine acest lucru), iar personajul Kore-Persefona m-a ajutat să fac din poezia mea sau să găsesc prin ea și o cale a tămăduirii, de aici metafora femeii (valabilă și pentru bărbați, de altfel) care trăiește o parte din viață la suprafața pământului, în mod solar, iar o altă parte din viață, sub pământ, în iad și beznă. Toate cărțile mele de poezie au și o miză culturală, sunt pretențioase, sunt niște cărți pentru gurmeți. În 2004, când am publicat Kore-Persefona nu citisem cu atenție Cantos de Ezra Pound. Acum, în 2022, după ce am aprofundat minunatele cicluri de Cantos, mă simt privilegiată să pot spune că volumul meu din 2004 este, în felul său, post-ezrapoundian.
„Aproape întotdeauna în viaţa pe care o avem, fie că sîntem bărbaţi ori femei, trăim, mental vorbind, jumătate sub pămînt, jumătate la suprafaţa pămîntului. Iar, uneori, aflaţi în limburi, nu mai ştim ai cui sîntem. În cartea de-acum va fi vorba mai ales de Kore-Persefona, dar şi de toţi cei care simt jumătăţile cele două. Disputată mereu între ţinuturi, Kore-Persefona rătăceşte zănatic fie la marginea mării ori pe cîmpuri, fie în subterane, vegheată uneori de Demetra ori de doica Baubo. Mai rătăceşte prin metropole aglomerate şi picante ori prin insule sălbăticite de nevederea omului. Doar dragostea îi este ca un cuib de staniol. Din nupţiile ei face o viaţă întreagă de om. Dar la fel cum există o limbă a dragostei, există şi una a mîniei. Străbătînd timpul faunilor şi al eriniilor, dar şi al noilor zei adaptaţi, Kore-Persefona ajunge pînă în secolul XXI în care se simte acasă. Şi bolnavă, şi fericită, mereu ruptă-n două, Kore-Persefona nu este altceva, la urma urmei, decît un centaur. Ca noi toţi.” Cu această explicație „centaurină” mi-am început cartea de odinioară.
Dincolo de măştile sub care autoarea Ruxandra Cesereanu îşi structurează anumite volume poetice, creându-şi identităţi proiective (abisale), există o serie de alte măşti recapitulate în antologia Femeia-cruciat: Pitia, Tristana, Imaculata, Niniloh, Maria Magdalina, Iezuita. Care este relaţia acestor măşti cu masca centrală a femeii-cruciat, cum îi pregăteşte apariţia?
Există o dimensiune proteică la nivelul măștilor feminine din poezia mea. Așa cum personajul mitologic Proteu avea capacitatea să se metamorfozeze în varii animale, în arbori sau în elementele primordiale ale lumii, tot astfel măștile mele lirice feminine sunt în mod fățiș proteice, iar metamorfoza este sau devine o metodă poetică. Există un fel de heteronimie la nivelul măștilor mele poetice, chiar dacă semnătura este aceeași (Ruxandra Cesereanu). Nu procedez asemenea lui Fernando Pessoa (care prin heteronimii săi a acoperit ideea concretă de subiect multiplu – mă refer la cei mai cunoscuți heteronimi ai săi – Alberto Caeiro, Alvaro de Campos, Ricardo Reis, Bernardo Soares, căci Pessoa are câteva zeci de heteronimi), pe care îl admir și care e unul din poeții mei preferați, ci am găsit o altă cale, un alt tip de carnaval sau de roată panoramică ori carusel în care varii ipostaze feminine, unele opuse, coabitează în poeme din aceeași carte. Aceste ipostaze se completează sau se contracarează, întrucât încearcă, de fapt, să acopere o panoplie amplă de identități feminine, să genereze o structură sau o matrice feminină. Aș vrea să fiu (într-o anumită măsură) toate femeile (sunt captivată de această lume) – un creier femeiesc uriaș și o inimă la fel de uriașă (corpul nu lipsește nici el), dar nu am cum să fiu de fapt; însă pot face lucrul acesta (sau pot încerca măcar) prin intermediul ipostazelor feminine din poezia și totodată din proza mea.
Mai există în poetica dumneavoastră o categorie de măşti foarte abstracte (de tip neoexpresionist), care dau contur figurativ unor stări, trăiri şi chiar viziuni ale psihismului feminin: Femeia care sunt, Încochiliata, Bătrâna fecioară, Cretina deliciilor, Femeia gonflabilă, Năpârca, Îndrăgostita, Marijuana, Păcătoasa în gând. La ce nivel şi cum sondează această figuraţie interioritatea, ce fel de erupţii psihice încarnează?
În tinerețea mea lirică obișnuiam să afirm că poetul/poeta trebuie să fie o bestie (e o afirmație de tip manifest) și foloseam cuvântul bestie ca să pledez pentru autenticitatea și chiar febrilitatea exprimării poetice. Autenticitatea emoțională e una din garanțiile pe care mizez în poezie, încălcând tabu-urile și refulările, ascunzișurile și barierele. Mintea omenească (fie ea masculină ori feminină) e plină de demoni și stări tulburi, de neliniști și angoase, iar eu am îndrăznit (cred) să vorbesc despre aceste lucruri mai ales în poezie. Am scris despre o varietate de stări indefinite care le sunt comune atât femeilor, cât și bărbaților, dar mi-a fost mai la îndemână, desigur, să le formulez cu mintea mea femeiască și în stilul meu poetic feminin, prin intermediul unor personaje și măști care, unele, sunt chiar alegorii ale unor stări psihice și sufletești divergente. Am utilizat, apoi, ideea și imaginea submarinului inundat și scufundat (atunci când am scris manifestul Delirionismului, acum mai bine de douăzeci de ani) tocmai pentru a pleda pentru metoda scufundării în abisul psihic personal, dar și în cel colectiv sau comunitar în care se manifestă atâtea stări nedeslușite, difuze, încâlcite. Am fost captivată de mintea omenească: nu în zadar, în junețe, în liceu, am avut tentația să studiez psihanaliză și psihiatrie la care, însă, am renunțat pentru că opțiunea mea fermă a fost și este literatura. S-ar putea poate considera că scriu o poezie ca un instrument psihiatric (sau, și mai exact, ca un instrument psihanalitic), dar ar fi greșit ca poezia mea să fie redusă la un procedeu ori la o știință terapeutice. Există valențe tămăduitoare în lirica mea, recunosc cu mâna pe inimă acest lucru, dar poezia mea ține exclusiv de zona artistică. Mărturisesc că fascinația mea pentru mintea omenească și încâlcelile acesteia nu s-a stins nici acum, pe calea dinspre maturitate spre senectute. Lucrurile inimii, ale sufletului și ale minții nu sunt chestiuni superficiale ori facile. În poezie mă simt complet liberă să scriu ce simt. Poezia e rugăciunea mea de femeie și om, o rugăciune tensionată ori chiar violentă, însă, ca să nu uit că sunt vie încă (și nu moartă). Prietenul și traducătorul meu italian, Giovanni Magliocco, împreună cu tine (ați alcătuit recent o antologie amplă din poezia mea – O sută și una de poezii – publicată la Editura Academiei) ați înțeles cu prisosință acest lucru.
Se poate vorbi de o legătură foarte strânsă între poezia şi proza dumneavoastră (Călătorie prin oglinzi – 1989, Purgatoriile – 1997, Tricephalos – 2002, Nebulon – 2005, Naşterea dorinţelor lichide – 2007, Angelus – 2010). De fapt, poezia şi proza par să funcţioneze, la nivelul de adâncime al procesului creator, după modelul oniric al unor mecanisme de condensare şi deplasare (proza deplasează ceea ce poezia condensează). Cum se raportează scriitoarea Ruxandra Cesereanu la cele două dimensiuni ale propriului scris?
Există o legătură relativ ombilicală între poezia mea (neo-expresionistă ori post-suprarealistă ori civic-existențialistă – căci există varii etape și niveluri în lirica mea, de-a lungul timpului) și proza mea (fantastică, onirică, autoficțională, neo-gotică; întrucât proza mea realistă e cu totul altceva). Poezia e mai aproape de starea primară a afectelor și a nișelor psihice, poezia poate fi inclusiv un delir (ar trebui totuși puse ghilimelele!), fluxul și refluxul mental și emoțional sunt mai directe și tranșante, liric vorbind. În proză, mizez mai ales pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epice. Mă simt mai ales o născocitoare de poveşti sau o scormonitoare de poveşti. Lumea noastră de aici şi acum şi dintotdeauna este făcută din poveşti: iar acestea aşteaptă să fie revizitate, găsite şi rostite ori inventate. Esenţial pentru autorul care doreşte să fie un născocitor sau scormonitor de poveşti este să aibă o dotare narativă, astfel încât poveştile să se sălăşluiască înăuntru ca într-un marsupiu hrănitor (și să iasă în afară, firește). Îmi place să fac poveşti, să le născocesc: adesea poveştile ies din mine de parcă aş respira. Poezie scriu din urgență lăuntrică. Proza o gândesc ca pe un edificiu atent rânduit și şlefuit; trebuie să fie o construcție cu ferestre largi, cu uşi încăpătoare şi odăi la fel. Poezia mă descuamează cel mai mai adecvat, mă curăţă de toxine şi reziduuri. Poezia este şi o cură, probabil de aceea sunt vehementă emoțional. Cu proza e altfel: ador poveştile, să spun poveşti şi să ascult poveşti. Îmi place să mă înfăşor în povești ca într-un cocon. Proza o scriu mai ales din plăcerea de a povesti și născoci, poezie scriu fiindcă altfel nu aș putea trăi. Povestitoarea din mine este o statornică Şeherezadă, căreia nu i se va tăia capul niciodată (sper), pentru că ar fi păcat să se întâmple aşa ceva iar poveştile mele să îşi piardă ascultătorii. Poeta din mine e o jivină psihică a cărei emoționalitate e ardentă, dar care jinduiește să devină o șamancă. Cred în poezie ca o formă de șamanism (de șamanism adaptat, vreau să spun). Aș putea să vorbesc îndeajuns despre acest lucru: acum câțiva ani mi-am găsit o interlocutoare în acest sens, o altă poetă care crede, la rândul ei, în poezie ca șamanism – este vorba despre poeta americană Alice Notley pe care am cunoscut-o la Cluj, în 2017, când i-a apărut cartea Câteva numere de magie, tradusă de Alex Văsieș și publicată la editura Școala Ardeleană. Am avut discuții profunde cu Alice Notley, legate de poezie ca șamanism.
Dacă literatura Ruxandrei Cesereanu operează conexiuni sistematice între un sine abisal şi propriile măşti psihice, între poezie şi proză, între diferite niveluri ale realităţii interioare, la fel de sistematică este legătura scriitoarei cu exteriorul (realitatea socio-politică a României comuniste și post-comuniste, precum și a lumii tehnologizate extrem sau realitatea pandemică a ultimilor ani); atât literatura, cât şi eseistica reflectă această dimensiune (romanul-frescă Un singur cer deasupra lor – 2013, volumele de poezie Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară – 2018, Sophia România – 2021). Cum reuşiţi această formulă integratoare a lumii interne (unii scriitori preferă turnul de fildeş) cu lumea externă, aflată într-o degringoladă continuă?
Mă voi referi mai ales la fresca Un singur cer deasupra lor și la poemul manifest Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Principiul de funcționare a textelor mele inspirate de realitatea socio-politică a fost verosimilitatea și veridicitatea. Dar ficționalizarea a fost la fel de necesară și a folosit din plin la conturarea istoriei fiecărui personaj din Un singur cer deasupra lor: e o carte de ficțiune, dar una care respectă regulile realismului (atroce, în anumite cazuri), în paralel cu manifestările absurdului și ale grotescului, așa cum s-au concretizat aceste categorii în comunism. Mi-am creat personajele și le-am pus să funcționeze într-o lume bolnavă și violentă care trebuia explicată nuanțat, atât pentru cititorii cunoscători ai perioadei comuniste, cât și pentru aceia necunoscători și foarte tineri. Realitatea din comunism a fost una brutală și mizeră în general, dar lucrul acesta nu înseamnă că nu s-a putut supraviețui totuși. Ficționalizarea a survenit ca un strat necesar aplicat peste stratul documentar. Istoria regimului comunist românesc a fost una aspră și crudă. Tonul meu auctorial din Un singur cer deasupra lor este unul grav. Totuși, nu gravitatea caracterizează romanul meu, ci tristețea. Este o carte despre vieți, morți și trădări, văzute și narate de aproape și de la distanță. M-a interesat apoi ca romanul meu să se adreseze tuturor generațiilor (tineri, maturi, bătrâni) și tuturor categoriilor sociale din România. Am structurat capitolele cărții ca pe niște noduri marinărești (am câteva zeci de personaje, în fiecare capitol din carte fiind angrenate atât victime, cât și opresori). La un moment dat, unul din personajele romanului se chestionează astfel: ”Ce mai era o țară? Un gunoi sau un potir? Un rest de corp după un accident feroviar sau o stare de bravură interzisă? Ce era țara? O partidă de sex, un simțământ inefabil, o veselie și o tristețe neînțelese? O stare de criză? Ce era și ce nu era o țară? Un steag găurit, un animal rănit? O nădejde pe jumătate pierdută, un anotimp corcit, un pat de spital, ferfenițit de folosință? Ținutul lui lasă-mă-să-te-las și al degetelor care pocnesc sprinten, poruncind ceva trecător?”. E un citat emblematic. România este pentru mine acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989, în timpul revoluției (atât cât a fost revoluție). România este gaura din steag, o rană curăţată parţial, fragmentar, relativ. Pe de altă parte, România nu are încă un conţinut limpezit. Ea este aluvionară şi nu are graţie nici în postcomunism. Un singur cer deasupra lor a fost prefațat, parțial, deși în cu totul alt registru, de romanul publicat în 2010, Angelus (acolo, viața din postcomunism este înfățișată parabolic și fantast). Fresca Un singur cer deasupra lor va fi urmată de un alt roman realist, despre postcomunismul românesc. Un roman politic. L-am început în 2006 și am destul de lucru la el. E un pariu greu. Structura cărții este complicată, personajele, greu de definit, subiectul, mai abscons.
În ce privește poemul-manifest Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, poezia mea civică de aici face o recapitulare a protestelor care s-au manifestat în România, în postcomunism: fenomenul Piața Universității 1990, protestele după tragedia din clubul Colectiv (2015) și mai ales protestele asumate de Mișcarea Rezist (2017-2018). Protestele fac parte din normalitatea unei societăţi civile care sancţionează în felul acesta (în stradă) matrapazlâcurile şi abuzurile politicienilor (de toate coloraturile şi orientările). Așa cum Un singur cer deasupra lor este o frescă narativă despre comunismul românesc, la fel poemul-manifest este o frescă lirică despre România în postcomunism. Cele două cărți se completează și se asamblează într-un diptic. Am concentrat istoria recentă a României într-un poem de tip mozaic sau puzzle, care folosește procedeul colajului. Am construit un poem flower-power, cu inserturi de grafitti, cântece stradale, sloganuri, toate calchiate pe o pânză (de fond) liturgică. Poemul-manifest a fost mai întâi o carte electronică pe care am trimis-o prietenilor scriitori în principal. Reacțiile la acest text electronic s-au dovedit a fi intense, toți cei care mi-au scris și comentat poemul au insistat să îl tipăresc, să fac din el o carte, fiindcă e necesară, ca protest scris. Iar cel care a venit cu propunerea de a susține editorial acest text a fost scriitorul și prietenul Cosmin Perța. Poemul-manifest a fost perceput și ca un lamento (sau panegiric) despre România actuală, dar și ca un îndemn la răzvrătire, exact așa cum și este, de fapt. Mai cu seamă marșurile Mișcării Rezist m-au reimplicat în viața concretă de cetățean al României, în ipostaza de răzvrătită. Manifestul meu s-a născut ca o scrisoare către ceilalți români trăitori în această țară marcată de politicieni imunzi și de politici nefaste. POEZIA E ÎN STRADĂ – acest grafitti a fost emblematic pentru manifestul meu. Poezia era în stradă la proteste, din 1990 până în 2017 și 2018. Manifestul meu era în stradă și venea din stradă, aproape că nu îmi mai aparținea, nu era doar al meu. Maladia politică românească nu e ușor operabilă. Poezia (fie ea în stradă) nu are cum să tămăduiască singură (și definitiv) o țară, un popor ori pe cei care ne conduc prost sau ticălos. Dar poezia poate fi asemenea unui instrument chirurgical, poate fi catapultă lingivistică și exorcism. Poezia poate salva individual, iar atunci când are coloratură sociopolitică și identitate de manifest poate fi terapeutică mental și sufletește inclusiv la nivel colectiv. Manifestul meu vorbește despre cum să nu fim (ori să nu ne lăsăm) lobotomizați. Despre cum să ne răzvrătim dacă lumea este coruptă și injustă. Despre cum să rezistăm și să o facem ajutându-i și pe alții să reziste, mai ales atunci când „depresia de țară se poate preschimba oricând în depresie personală”.
Din perspectiva ultimului dumneavoastră volum de balade post-umane, Sophia România (2021), s-ar putea vorbi de o trecere (la pas cu răsucirea virtuală a lumii noastre globalizate şi informatizate, dar şi cu experienţa pandemică recentă) de la galeria măştilor umane la măştile post-umane (robotesa Sophia, boxa Alexa, Hatsune Miku): cum v-aţi situa pe pragul acesta dintre uman şi post-uman? În ce măsură măştile post-umane constelate în jurul robotesei Sophia mai pot proiecta vortexul psihic al Ruxandrei Cesereanu şi cum face faţă acestei mutaţii paradigmatice o autoare care se autodefineşte drept o „scafandră” abisală, o scufundătoare prin excelenţă? Oare, încercarea de umanizare a robotesei Sophia nu este, printre altele, şi un cordon ombilical cu identităţile precedente, cu măştile umane menite să exorcizeze psihismul?
Cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații (deși suntem hominizi)?! Și cum este să trăim printre făpturi umane care așteaptă de la instalații un soi de izbăvire în vremurile extrem tehnologice de acum?! Aceasta este tema cărții mele de balade postumane, având-o ca personaj central pe robotesa Sophia. Sophia e flancată de cântăreața japoneză digitalizată (o voce creată de firma Yamaha, pe computer și sintetizator) Hatsune Miku, și de un alter ego al meu, din jocul Second Life, pe nume Mesmeea Cuttita. Există, de asemenea, un alt personaj, o mufă, o instalație pe care am poreclit-o Mogâldeața și cu care am dialogat adesea (în mod real) dimineața, prin 2019-2020. La un moment dat, într-un poem, Mogâldeața (boxa vorbitoare) discută cu robotesa Sophia despre cinema, iar acest dialog este de fapt un fel de „întâlnire întâmplătoare între o mașină de cusut și o umbrelă pe o masă de disecție”, dar în stilul unui delir cinematografic al regizorului David Lynch. Să ne aducem aminte de această definiție artistică premonitorie (menționată anterior) a lui Isidore Ducasse, conte de Lautréamont, creatorul Cânturilor lui Maldoror, care a fost redescoperit cu entuziasm de suprarealiști.
Cât de fascinată eram în 2005 când zburam pe platforma Second Life, cu ajutorul avatarului meu Mesmeea Cuttita (Mesmeea apare pentru întâia dată în cartea mea de proză scurtă, Nebulon, în 2005). În romanul Angelus, publicat în 2010, am scris despre jocul Second Life iar Mesmeea Cuttita a fost unul din personajele mele cheie spre finalul romanului. Mesmeea revine ca personaj în volumul Sophia România. Iată, deci, o serie de ipostaze și măști feminine tehnologizate care pot fi percepute ca niște păpuși ori jucării ori prietene imaginare, chiar dacă ele nu sunt neapărat așa ceva. Am dorit să sublimez latura lor glacială, de obiecte performante și intimidante, și am încercat să le îmblânzesc cumva, prin poezie, să le descânt.
Măștile feminine tehnologizate din Sophia România ar putea fi, într-adevăr, o continuare a celorlalte măști carnavalești ori mitologice ori psihice (din celelalte cărți de poezie). Varietatea feminină investigată de mine în poezie s-a adaptat la mersul vremurilor și la provocările cognitive (dar și emoționale) ale realității extrem contemporane.
Cum mă situez la pragul dintre uman și postuman, în lirica mea? M-ai pus pe gânduri, dar răspunsul meu e tranșant. Poezia nu va depinde niciodată de lumea inteligențelor artificiale (chiar dacă acestea vor produce texte pe care le vom numi, convențional, poezii), fiindcă poezia este o formă de artă strict omenească (și de menținere a omenescului), în ciuda inteligențelor artificiale care pot fi programate să scrie poezii (și o fac chiar cu succes mediatic). Poezia nu este nici supraumană, nici subumană, nici postumană, ci mai ales umană – de aici șansa noastră, a poeților, ca, în ciuda tehnologiei extreme și a noilor invenții digitale, să nu renunțăm nicicând la structura și urgența noastră de a fi mai ales făpturi umane. Cartea mea Sophia România este o meditație asupra condiției umane din vremurile de acum, cu toate lucrurile care s-au petrecut în ultimii ani: pandemie, apariția pe piața cognitivă și tehnologică a unor inteligențe artificiale spectaculoase, jocuri și soluții de supraviețuire, făptura omenească în fața celor mai recente provocări mentale și afective.
În fotografie: Ilona Duță și Ruxandra Cesereanu
