Medici-scriitori sau scriitori-medici? (3): Schiller și „Odă bucuriei”

Când pronunți numele lui Schiller gândul te poartă degrabă spre cunoscuta sa Odă bucuriei, magistral transpusă în muzică de Beethoven, într-o lucrare devenită, acum, imnul Uniunii Europene. Toată lumea îl știe pe Schiller drept un mare poet, dramaturg, filosof, istoric și estetician, ajuns unul din clasicii poeziei germane; cu toate acestea, puțini dintre contemporanii noștri au auzit de Schiller ca medic.

Johann Christoph Friedrich (von) Schiller a văzut lumina zilei pe 10 noiembrie 1759, în orășelul Marbach am Neckar, în ducatul Württemberg, într-o epocă în care Germania era fărâmițată într-o sumedenie de mici state, acestea fiind conduse de duci mai mult sau mai puțin despotici. Tatăl  său a fost medic militar și a participat la Războiul de 7 ani. La doar 14 ani, Schiller intră la Academia Militară, instituție creată și supervizată direct de ducele Karl Eugen și, pentru început, urmează cursuri de Drept, dar le abandonează în favoarea medicinei. Școala de medicină abia fusese înființată și avea, inițial, cinci studenți, printre ei numărându-se și Friedrich. Dintre „două rele”, tânărul s-a hotărât să aleagă răul cel mai mic, adică medicina, deoarece nu se putea acomoda sub nicio formă cu organizarea profund cazonă a Academiei.

În acele timpuri, nu putem vorbi despre o Facultate de Medicină conform celei pe care o cunoaștem noi astăzi. Școala medicală avea numai patru cadre didactice: doi profesori, un chirurg major și un autopsier. Exceptând câteva excursii botanice și unele demonstrații farmacologice la Farmacia Curții, pregătirea era eminamente teoretică și se baza pe lucrările unor medici renumiți. De abia spre sfârșitul studiilor, studenții aveau acces la spitalul din Stuttgart; în plus, nu exista nicio bibliotecă medicală la Academie.

Deși, în mod obișnuit, durata studiilor de medicină era de cinci ani, studenții sârguincioși o puteau termina în doar patru ani; adolescentul Friedrich nu s-au numărat printre aceștia și a picat la prima încercare. Se pare că deja începuse să aibă alte gânduri și alte înclinații, spirit rebel și nesupus de ordinea militară și de cea medicală. Cum regulamentul impunea stingerea luminii după o anumită oră, novicele dramaturg se retrăgea în camera de consultații, singurul loc unde era permis ca lumina să fie aprinsă toată noaptea. Acolo, pe furiș, ca hoții, Schiller își scria prima piesă, Hoții și o acoperea imediat cu un tratat medical, atunci când ducele făcea inspecții neanunțate. A doua zi, viitorul medic – scriitor declama pasaje din această lucrare în fața pacienților săi uluiți, convinși probabil că au în fața lor un ipochimen cu mintea zdruncinată. Treptat, talentul său scriitoricesc începuse să iasă la suprafață de sub tunica austeră de doctor. Prin negura timpului răzbat până la noi și alte amintiri din studenția lui Schiller: singura lui necropsie a fost efectuată asupra unui coleg mort înghețat, un raport medical despre nebunia unui alt student, introspecție în tendințele moderne ale psihoterapiei. În 1780, la nici 21 de ani reușeste să absolve Facultatea de Medicină, cu teza intitulată: Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului.

Imediat după terminarea cursurilor, Schiller a fost angajat ca medic la un regiment de grenadieri din Stuttgart, primind o soldă derizorie de 18 guldeni pe lună. Acceptă acest post, nevoit să-și asigure un venit sigur, exprimându-și chiar dorința de a urma un doctorat în medicină, pentru a deveni profesor în fiziologie. Acest deziderat nu i se va împlini, însă, niciodată. Se păstrează o singură rețetă, cu antiemetice, semnată de doctorul Schiller. Privind la uniforma sa caraghioasă și prea strâmtă, croită după moda prusacă, tânărul medic suportă cu greu disciplina militară și nu se dedică întru totul meseriei sale, nutrind speranța eliberării. Ducele îi simte înstrăinarea față de medicină și îl pune pe ofițerul superior să-l supravegheze îndeaproape. Însă, nimic nu-i poate împiedica destinul. În 1782, reușește să fugă, fără permisiune, de la regiment, pentru a asista la premiera propriei piese, Hoții, la Teatrul din Mannheim. Reprezentația se va dovedi un adevărat triumf și îi va deschide calea spre celebritate. Va fi pedepsit pentru această faptă, dar drumul său este fără întoarcere. Mariajul cu medicina se va încheia printr-un divorț definitiv, poate pentru că Schiller nu a iubit-o niciodată cu adevărat. Spiritul său tânjea după libertate, dorind să zboare și să creeze. Nu știm dacă medicina a pierdut un doctor important, dar cu siguranță, cultura universală a dobândit un nume ilustru.

Activitatea culturală a lui Schiller este mult prea vastă pentru a fi redată într-un articol exhaustiv, mai ales că autorul acestor rânduri nu are instrucție umanistă, pentru a putea interpreta academic opera marelui scriitor german. Îi voi lăsa pe erudiți să-și exprime opinii pertinente, iar eu mă voi mulțumi să prezint doar câteva „borne” din viața și activitatea sa. De formație enciclopedică, ca mulți dintre cărturarii contemporani lui, Schiller se va manifesta în diferite domenii: literatură, publicistică, estetică, filozofie, istorie, ajungând chiar profesor de istorie și filosofie la Universitatea din Jena (1789). Aderă la curentul romantic german, Furtună și avânt, iar ideile nonconformiste ale mișcării se vor regăsi chiar în lucrările sale de început. În Hoții, se înfruntă doi frați, fiecare dintre ei fiind sfâșiat de lupta dintre bine și rău. Se ciocnesc concepții și morale opuse, se amestecă simțăminte contradictorii, precum iubirea și ura, trădarea și loialitatea, într-un limbaj încărcat de emoții. Piesa propovăduiește și idei revoluționare, îndemnând la răzvrătire anarhică, prin simpatia arătată bandei de hoți din pădurile Boemiei. Acest patos revoluționar îi va atrage persecuții din partea ducelui, dar și titlul de cetățean de onoare al Republicii Franceze, în 1792.

Nu mai poate rămâne în Württemberg, întrucât ducele i-a interzis să mai scrie și se stabilește în Turingia. În 1784, concepe Intrigă și iubire, drama unei povești imposibile de dragoste, îngrădită de bariere și conveniențe sociale. E o critică virulentă la adresa inechității și corupției din societatea germană. Un an mai târziu, se va muta în casa unui amic din Leipzig, primind și un ajutor bănesc din partea acestuia. E tânăr, energia și optimismul erup cu putere din sufletul său clocotitor și se revarsă în poezie. Odă bucuriei, scrisă în 1785, se vrea un cântec de slavă adus vieții și omului:
Slavă ție, stea curată,
Voie bună pe pământ,
Astăzi te simțim aproape,
Sol din rai cu soare sfânt.

Odă bucuriei – manuscris (1785)

Nu stă prea mult nici în Leipzig și, după ce scrie Don Carlos (1787), prima sa dramă istorică majoră, ajunge în sfârșit la Weimar, capitala literară germană, pentru a-și împlini menirea. Aici, îl va cunoaște și se va împrieteni cu Goethe, apoi se va căsători, în 1790, cu Charlotte von Lengefeld, o tânără cultă, cu origine nobiliară. La scurt timp după căsătorie, vor apărea și primele semne ale tuberculozei, maladie necruțătoare în acele vremuri.

Prietenia strânsă dintre Schiller și Goethe va rămâne una memorabilă în cultura universală, temă de reflecție pentru istorici și filologi. Departe de a intra în conflict, cele două genii se vor completa reciproc, pentru propășirea civilizației umane. Spiritul intuitiv al lui Schiller, izvorât din varietate, se împletea armonios cu natura speculativă a lui Goethe, bazată pe ideea de unitate, după cum a notat chiar Schiller, în studiul Despre poezia naivă și cea sentimentală. La îndemnul lui Goethe, Schiller revine, după zece ani de publicistică și lucrări estetice, la poezie și dramaturgie. Împreună au fondat Teatrul din Weimar, care va ajunge cel mai important teatru din Germania. Prietenia lor avea să fie destrămată doar de moartea timpurie a lui Schiller.

Weimar – Monumentul lui Schiller și Goethe

Poeziile sale au fost scrise și grupate în mai multe etape, legate între ele de expresii comune. În 1795, a scris așa-numitele poezii filosofice, asemănătoare teoriilor sale estetice: Poezia vieții, Dansul, Împărțirea pământului, Geniul, Speranța. Aceste poezii sunt pătrunse de gândul morții și de convingerea că realizarea unor aspirații nobile este posibilă doar într-o lume ideală. Anul 1796 este considerat cel al „epigramelor”, o competiție de la distanță între Schiller și Goethe, care va lua forma acestui gen literar. În anul baladelor (1797), a creat sub influența lui Goethe o serie de poezii scurte, cu un pronunțat caracter liric: Mănușa, Scufundătorul, Cocorii lui Ibykus, Inelul lui Polycrates. Unul dintre faimoasele poeme ale literaturii germane este Cântecul clopotului (1798), de o lungime considerabilă, un melanj armonios între descrierea unui clopot și opiniile despre condiția umană.

Nu renunță la dramaturgie și piesele sale istorice se succed într-un ritm amețitor: Trilogia Wallenstein (1800), Maria Stuart (1800), Fecioara din Orléans (1801), Wilhelm Tell (1804).

Nu mai puțin importantă este activitatea sa din domeniul esteticii, concretizată în așa-numitele scrisori estetice. Adept al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei un rol semnificativ în emanciparea omului. În Scrisori despre educația estetică a omului (1795), vorbea despre umanitate ca despre „cel de-al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”.

Ca profesor de istorie, a scris lucrări despre emanciparea Olandei de sub dominația spaniolă sau despre Războiul de 30 de ani.

Filozofia lui Schiller s-a inspirat din gândirea lui Kant, contopită cu cea a filoSofului idealist german Karl Reinhold. A dezvoltat de la Wieland conceptul de suflet frumos, plăsmuind o ființă umană ideală, cu emoții educate de rațiune. Pentru Schiller, frumusețea nu este doar o experiență estetică, ci și morală, iar binele devine frumos.

Din 1799, s-a stabilit definitiv la Weimar, venind de la Jena, iar în anul 1802, a fost înnobilat de Francisc al II-lea, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană; astfel, a primit dreptul de a-și adăuga la nume particula von.

Munca asiduă și boala îl epuizează fizic, dar mintea lui rămâne la fel de sclipitoare ca în tinerețe. Continuă să lucreze, fiind sprijinit financiar de mai mulți binefăcători, care îi asigură un venit permanent. Din 1804 sănătatea i se șubrezește tot mai mult și, pe 9 mai 1805, ce coincidență, tocmai de contemporana Zi a Europei, steaua lui se ridică pe firmamentul nemuririi. Iată ce a scris poetul elvețian Conrad Ferdinand Meyer despre înmormântarea lui Schiller: „Un singur necunoscut, înveștmântat într-o mantie cu falduri largi și nobile a urmat coșciugul. Era spiritul omenirii”.

Surse: 

  1. Fortuine R., Friedrich Schiller’s Medical Career, Can.Med.Assoc.J., 1959, 81(9), 758-759.
  2. www.britannica.com/biography/Friedrich-Schiller.
  3. www.dw.com/ro/250-de-ani-de-la-naşterea-lui-friedrich-schiller/a-4164931.
  4. muegn.ru/ro/prikazy/iogann-fridrih-shiller-soobshchenie-ochen-kratko-fridrih-shiller–.html.
  5. en.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Schiller.

Surse foto: Wikipedia

 

 

 

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *