Medici – scriitori sau scriitori – medici?(4): Vasile Voiculescu, poetul „Îngerilor”

Am călătorit până acum pe meleaguri străine pentru a face cunoștință cu personalități purtând o vocație dublă, de medic și de scriitor sau poate că ordinea ar trebui inversată. Să poposim acum și pe plaiurile mioritice, pentru a scoate la lumină un nume pe nedrept aruncat în uitare culturală, un poet – martir și un doctor „fără de arginți”, mărturisitor întru credința noastră ortodoxă, icoană a bunătății, jertfă inocentă pe Rugul Aprins, în mijlocul răutății oamenilor și a vremurilor.

Vasile Voiculescu a venit pe lume într-o zi de toamnă, pe 13 octombrie 1884, în Pârscov, comună de sub munte, din județul Buzău, așezată pe râul cu același nume. S-a numit la naștere Voicu, după tatăl său, iar numele de Voiculescu l-a căpătat în clasele primare. Deprinde buchea cărții la o școală de țară, apoi urmează gimnaziul în Buzău, pentru a ajunge la Liceul „Gh. Lazăr” din București. Încă din școală, se apleacă asupra literaturii și concepe poezii naive și stângace, semnându-le cu Dile, alintare a prenumelui său.

După liceu, Voiculescu răspunde chemării muzelor și, în 1902, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, dar chemarea sa de la început către materialism și evoluționism, îl determină ca, un an mai târziu, să părăsească literele și să aleagă științele exacte la Facultatea de Medicină. Va rămâne alături de medicină până la pensionare. A absolvit facultatea în 1909, cu o teză din domeniul chirurgiei și iată-l, acum, gata de luptă cu bolile, pe frontul celor necăjiți, de la țară. Nu va purcede singur la drum, ci alături de iubirea vieții sale, fosta colegă medicinistă, Maria Mitescu. Cei doi s-au căsătorit în 1910, după o relație de doi ani, interval presărat cu peste 100 de scrisori, pline de tulburătoare cuvinte de dragoste.

Casa memorială din Pârscov

Tânărul medic trece din sat în sat, din județ în județ, pe la diferite circumscripții rurale, încercând alinarea celor mulți și săraci. Intrarea României în războiul pentru reîntregirea neamului îl surprinde în județul Ilfov, de unde va fi nevoit să se refugieze în Moldova, ca medic militar. Este trimis la un spital militar în Bârlad, unde se remarcă printr-un devotament exemplar în îngrijirea răniților, în ciuda faptului că el însuși s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și febră tifoidă. Pentru curajul lui, i s-a conferit în 1919, ordinul Coroana României cu spade, în gradul de ofițer. Concomitent cu datoria medico-militară, Voiculescu răspunde și înclinației spre literatură, participând la serile culturale bârlădene, organizate de Alexandru Vlahuță. În această perioadă, îi apar și primele volume de versuri.

După război Vasile Voiculescu își împarte viața între cele două pasiuni ale sale – medicina și literatura, armonios îmbinate, pentru a-i asigura liniște și inspirație în creația sa pentru oameni. Își continuă activitatea de medic de circă, dar în același timp, se specializează în domeniul igienei, ajungând profesor la Institutul Pompilian din București, în anul 1922. Se apleacă asupra pacienților săi cu o afecțiune ce depășește cu mult interesul profesional, cercetând starea lor socială ca pe un factor implicat în determinismul bolii. Oferă consultații fără plată și își ajută pacienții cu medicamente, alimente și chiar bani, ceea ce îi va aduce o aură de bunătate și o anumită faimă în societate. Doctorul se apropie de bolnavi printr-un limbaj simplu, aproape popular, fără a folosi termeni de specialitate, pentru a le explica simptomele și diagnosticele. Medicația prescrisă era urmată astfel cu sfințenie, ceea ce explică rata crescută a vindecărilor obținute. Ca filosofie de tratament, doctorul Voiculescu se baza mult pe remediile populare și pe cele naturiste, în ceea ce este cunoscut sub titulatura de medicină etnoiatrică. Poziția lui devine una duală, medic și șaman, bazându-se pe ritualuri, incantații și chiar descântece, pentru a integra în tratament, dar și în artă, energii spirituale. Va deveni chiar autor al unor cărți bazate pe farmacologia verde. Toate aceste practici, mai puțin științifice, se vor reflecta în proza lui fantastică.

Era convins că, în fiecare zi, trebuie să facă o faptă bună și, treptat, se va alege cu  supranumele de „doctor fără de arginți”. Ca răsplată materială pentru activitatea sa medicală, i se decernează în 1925, Crucea Meritul Sanitar, clasa I. A publicat mai multe cărți cu specific medical: Poliomielita acută sau paralizia copiilor, Sifilisul, Tuberculoza, Cunoașterea social-medicală a mediului: educația igienică a săteanului și a muncitorului,  Călăuza farmaciei căminului, cu leacuri de întâiul ajutor, Toate leacurile la îndemână.

Anul 1933 aduce apropierea lui Voiculescu de Radio, atât pe planul literaturii, cât și al medicinii. Va susține timp de mulți ani Cronica medicală, mult gustată de public, într-o perioadă când existau puține mijloace de popularizare a medicinei. A ieșit la pensie în 1943.

Vasile Voiculescu și-a făcut debutul literar cu poezia Dorul, în revista Convorbiri literare, din 1912. Primul volum Poezii îi apare în 1916 și se deschide cu un manifest în versuri al crezului său artistic:

Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai e Poezia.
Sămânța ei de îngeri e zvârlită
Și brazdă caldă-i e copilăria.

În ciuda războiului și a muncii de medic militar, continuă să scrie și, în 1918, apare cartea Din țara zimbrului, poezii de război, pentru care va primi Premiul Academiei, în 1920, căpătând astfel consacrarea și pe tărâm literar. În perioada următoare, Vasile Voiculescu are revelația existenței lui Dumnezeu, de care caută să se apropie, astfel încât concepția sa translează de la materialism spre misticism. Se completează cel de-al treilea braț din crucea vieții sale: medicină, literatură, credință. Sentimentul religios se transpune și în opera sa, sub formă de simboluri și alegorii, așa cum sunt aparițiile angelice din Poeme cu îngeri. Sufletul poetului se încarcă de bunătate și blândețe, sub oblăduirea divină, aceste atribute urmând a-l însoți pe tot parcursul vieții. Ca și în medicină și în literatură, se întoarce la valorile tradiționale ale poporului, folosind un limbaj simplu, rustic, izvorât din arhetipuri străvechi românești. Înclinarea spre tradiționalism și spre credința noastră ortodoxă îl vor conduce inevitabil spre o întâlnire cu revista Gândirea și curentul promovat de aceasta, gândirismul. La acea vreme, revista atrăsese în jurul ei un nucleu de intelectuali rasați, din variate sectoare ale vieții sociale din țara noastră. Colaborarea cu Gândirea, începută în 1927, va continua pe o lungă perioadă, până în 1944.

Cărțile de poezii se succed cu regularitate: Destin, Urcuș, Întrezăriri, Veghe, dar Voiculescu are realizări și în domeniul dramaturgiei (Umbra, Fata ursului, Demiurgul) sau al prozei scurte, așa cum este nuvela fantastică Șarpele Aliodor. Ajunge la apogeul carierei sale literare, fiind recunoscut de critica de specialitate drept un poet desăvârșit. Revista Gândirea îi dedică un număr omagial în anul 1943, după ce, în 1941, a primit Premiul Național de Poezie.

De pe această culme, va începe o coborâre abruptă. În 1946, i-a murit soția și poetul va suporta greu această despărțire. Se refugiază din lume, alegând un trai ascetic, cu alimentație redusă, fără foc în sobele ticsite cu teancuri de cărți, purtând îmbrăcăminte ponosită și făcând plimbări lungi, fără un scop anume. Sărăcia îi dădea târcoale, dar nu are a se plânge. La acestea se adaugă și instaurarea unui nou regim, care-l neagă pe Dumnezeu. Plutește ca o navă în derivă pe ape zbuciumate, până ancorează în portul izbăvitor de la Mănăstirea Antim din București, acolo unde, imediat după război, luase ființă organizația literară și religioasă Rugul Aprins, din inițiativa scriitorului Sandu Tudor și a călugărului rus Ivan Kulaghin, cunoscut și sub numele de Ioan cel Străin. Rugul Aprins, concept din ortodoxia rusă, are la bază scrieri din Vechiul Testament. Moise a văzut pe muntele Horeb un rug pururi arzător, fără a se mistui nicicum. Tot așa, Fecioara Maria, făptură muritoare, nu a fost mistuită de Duhul Sfânt, pogorât asupra ei pentru a-L zămisli pe Iisus. De aceea se mai numește și Rugul Aprins al Maicii Domnului. Călugărul Ivan a adus cu sine, spre a fi tradus în română, Sbornicul, o compilație după sfinții ruși, despre Rugăciunea lui Iisus și practicarea ei.

Rugul Aprins a avut un caracter ambivalent, literar și spiritual, adunând atât clerici, precum: Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, dar și mireni, ca Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian. Reuniunile se axau pe lecturi de scrieri originale, conferințe religioase, dezbateri, comentarii, în prezența unui auditoriu numeros. Deși organizația nu a avut activitate politică, a fost prigonită de autoritățile comuniste, din cauza propovăduirii moralei creștine ortodoxe, inacceptabilă într-un regim ateu. Membrii grupului aveau să fie arestați și condamnați la ani lungi de detenție. Vasile Voiculescu nu a făcut excepție și, în 1958, a fost arestat, judecat și condamnat la 5 ani de temniță grea, cu interzicerea publicării creațiilor sale. Începea astfel martiriul poetului – medic, apariție serafică în iadul închisorilor comuniste, cu chipul său transfigurat de bunătate și credință. Preocuparea lui de căpătâi rămâne ajutorarea semenilor de suferință cu propria mâncare, veștminte sau vorbe mângâietoare. I se refuză chiar dreptul la creion și hârtie, pentru a putea scrie și după gratii. Dobândește împăcare și liniște sufletească, întărit de mărturisirea întru Hristos, dar își expune trupul condițiilor vitrege din penitenciare. S-a îmbolnăvit de Morb Pott, tuberculoza coloanei vertebrale, maladie cu o evoluție rapidă și invalidantă, astfel încât este eliberat în primăvara anului 1962. Nu mai poate merge, dureri cumplite îl încearcă, refuză mâncarea și se simte bătrân și obosit. Viața îi pare un chin și se topește încetișor ca o lumânare, până când flacăra se va stinge de tot, pe 26 aprilie 1963. Conform dorinței sale exprese, a fost înmormântat în straiele cu care a ieșit din pușcărie.

Perioada stalinistă se va încheia curând și mulți dintre intelectuali vor fi reabilitați, printre ei aflându-se și Vasile Voiculescu. Pentru om era prea târziu; nu și pentru scriitor, căci operele sale interzise vor fi tipărite postum. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare (1964) adună 90 de sonete, elaborate între 1954-1958, fragmente aleatorii despre eros și timp, magie și taine, spirit uman și credință. Tot postum îi vor apare volumele de povestiri Capul de zimbru, Ultimul berevoi, dar și unicul său roman, Zahei orbul.

Surse:
pressone.ro/vasile-voiculescu-rasplata-doctorului-fara-arginti
www.vasilevoiculescu.eu
www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-voiculescu/1462-inchisorile-lui-vasile-voiculescu
http://manastireaantim.ro/rugul-aprins/ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu

Foto:
https://images.app.goo.gl/3pbCUoaBQGjkrJPn8
https://images.app.goo.gl/p6gQW15WRVvvFyjt5

https://images.app.goo.gl/FtP3gg6N3LVGS2PZ6

 

 

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *