Într-o postare pe Facebook, Mihnea Bâlici îi atrage atenţia lui Darius Braşov, care a scris o cronică („Lighting Out: A Simphony”, Timpul, nr. 19, septembrie 2022) la volumul său de debut, Cazzo, pe care îl vizez şi eu aici, că ar fi fost „un pic prea generos” în interpretare, pentru că ar fi „găsit mai mult în volum decât am pus eu, cel puțin conștient”. Postarea mi s-a părut interesantă din mai multe motive. În primul rând, în perioada de desant a generației mele, un asemenea gest ar fi fost considerat tabu. Riscai să fii acuzat fie de falsă modestie, dacă apreciai textul critic respectiv sau, ca în cazul de faţă, îl etichetai ca fiind „prea generos”, fie de frustrare şi incapacitatea de a accepta o părere critică, în cazul în care cronica era una negativă sau o „radere”. Cu alte cuvinte, oricum ai fi procedat, nu era deloc elegant să reacţionezi la un astfel de feedback critic, într-o perioadă în care simţul ridicolului ne consuma tuturor o bună parte din energie. Bineînţeles, însă, dincolo de aceste observaţii, care ţin mai mult de un Weltanschauung, ideea principală aici este de fapt aceea că autorul ar fi cel mai bine să se abțină de la a-şi comenta propria operă, fie şi indirect, în afara, bineînţeles, a cadrelor specifice pe care le-a avut dintotdeauna la dispoziţie atunci când şi-a dorit să le ofere cititorilor săi (inclusiv profesionişti) mai multe chei de interpretare, cum ar fi arta poetică, eseul, textul teoretic şi chiar interviurile. Oricum, deşi mai veche, discuţia legată de autor şi relaţia lui cu propria operă, odată ce a fost publicată, a fost enorm amplificată de celebrul articol al teoreticianului poststructuralist Roland Barthes, „Moartea autorului” (1968), în care acesta mută (pentru romanul modern) o bună parte din responsabilitatea interpretării operei pe umerii cititorului, având în vedere modul în care funcţionează limbajul (subiectiv, ambiguu, contextualizat istoric etc.). Orice nouă lectură a unei cărţi devine astfel o altă lectură, ca şi cum ar fi vorba despre o altă carte. Departe de a fi murit vreodată, discuţia continuă şi astăzi, printre teoreticieni, dar şi printre autori, care fie îşi revendică, pur şi simplu, agentivitatea (Rushdie, Coetzee), fie încearcă să recupereze, în scriitură, corpul fizic, cu tot ce înseamnă el din punct de vedere politic (scriitoarele feministe şi/sau queer, cum ar fi Maggie Nelson), fie se îndoiesc de propriile intenţii auctoriale (Ben Lerner) sau chestionează noţiuni cum ar fi cele de paternitate literară, identitate şi autenticitate (Zadie Smith). În altă ordine de idei, însă, trebuie spus că discuţia a fost resuscitată şi în contextul noilor medii de comunicare, care îl aduc pe autor la un click distanţă faţă de cititorii săi, cum se întâmplă, de exemplu, pe platformele Goodreads sau Amazon (sau pe Facebook), concluzia fiind şi aici aceea că autorii nu trebuie să le răspundă cititorilor care scriu review-uri la operele lor, în primul rând, pentru că respectivele review-uri nu le sunt adresate lor, ci celorlalţi cititori. Problema se complică însă şi mai mult în cazul unui autor precum Mihnea Bâlici, care nu se vrea a fi doar un autor, ci şi un activist, şi care pare să fie mai interesat de modul în care se transmite mesajul său socio-politic decât de succesul propriu-zis al operei, literaturitatea căreia i se pare secundară în raport cu ceea ce intenţionează să comunice prin ea.
Şi acum, motivul pentru care am ţinut să fac această lungă introducere, care poate părea gratuită, este pentru că nevoia de control, despre care am discutat mai sus, se simte foarte clar şi din volumul însuşi. În primul rând, acesta se deschide cu un disclaimer, în care poetul ne spune că s-a documentat pentru acest volum şi, cât se poate de explicit, că „Evenimentele relatate sunt fictive”. Nu avem, aşadar, de a face cu nişte poeme autobiografice, suntem informaţi, într-un gest care denotă nu atât o dorinţă de autodelimitare faţă de biografismul programatic al douămiiştilor, cât o nevoie de poziţionare corectă. Autorul, binecunoscut ca fiind un foarte vizibil critic de stânga, ne atrage astfel atenţia că avem în faţă un proiect social (şi, implicit, politic), cu o temă clară, migraţia. În acelaşi timp, temător să nu fie acuzat de apropriere culturală (în raport cu grupurile despre care scrie) şi, poate, de ipocrizie, cum a fost acuzat, la un moment dat, grupul din jurul siteului Critic Atac, poreclit de către unii „Stânga Caviar”, el ţine să stabilească o distanţă clară şi între conştiinţa din carte (de care s-a delimitat deja), şi ceilalţi subiecţi: „adevăraţii copii de la ţară nu au o înclinaţie/ pt contemplarea proprietăţilor./ splendoarea era vie doar în capul meu” sau, cum o face deja din primul poem, „Şansă”: „Eu îi însoţesc,/ dar mai mult ajung să-i enervez. Cum nu ştiu/ să pescuiesc,/ şi nici să car nu-s în stare, prefer să îi privesc de la/ distanţă”. În acest sens, construcţia înaintează pas cu pas, astfel încât, în cel de-al doilea poem, Deodorant, deşi iniţial nu pare să existe niciun fel de deosebire întrei cei doi protagonişti, doi băieţi de vârste apropiate, care se mai şi tund la fel, („doi indivizi identici, cu părul proaspăt aranjat/ şi blugi lăsaţi, tricouri albe cu siglă Adidas”), până la urmă se dovedeşte că apropierea dintre ei a fost doar una superficială, altfel despărţindu-i mediul în care cresc, care şi-a lăsat deja amprenta asupra fiecăruia. Foarte important este aici şi faptul că cei doi sunt veri, că fac parte din aceeaşi familie, motivul familiei scindate, ai cărei membri ajung să facă parte din grupuri sociale diferite, cu vieţi şi opinii foarte diferite, fiind unul important în carte: „muncitori, foşti emigranţi,/ antivaxeri,/ votanţi AUR – oameni ce nu-şi dau seama că,/ prin ura lor,/ au ratat însuşi scopul luptei. Uneori, un partid/ de extremă/ dreaptă apare şi le câştigă simpatia: alt prilej/ de conflict/ la masa de Crăciun”. Este una dintre marile „dileme” ale stângii expusă aici, şi anume aceea că mulţi dintre cei pe care îi vizează politicile ei sociale sunt de fapt conservatori, tradiţionalişti, naţionalişti, dar şi intoleranţi, mercantili, agresivi etc. Există astfel o anumită asprime pe care conştiinţa din carte o înregistrează la celălalt şi o expune, fără a o judeca însă. Şi aici aş mai adăuga că, propunându-ne o galerie întreagă de personaje (Monu, Mia şi Gabriella, Roxana, Costel, Ilarie, Naşa, Culiţă), pe care le împinge în lumina reflectoarelor şi le plasează în centre stage, acolo unde se regăseşte de obicei eul liric, Mihnea Bâlici adoptă cam aceeaşi strategie pe care o adopta şi Timotei Drob în Tone de aur, cu deosebirea că el nu le mai cedează personajelor sale şi microfonul. Le lasă doar să se desfășoare pe scenă, dar le spune el însuşi povestea din culise, astfel încât să nu mai existe nicio confuzie în ceea ce priveşte perspectiva auctorială. Şi, bineînţeles, Bâlici preferă formula mai simplă şi mai directă a unui realism social, la polul opus faţă de discursul multistratificat şi halucinant pe care îl propunea Drob.
De asemenea, trebuie să spun că, deşi este evident că încep să se adune tot mai multe volume de poezie, în ultimii ani, la stânga spectrului politic (la modul asumat), formulele în sine nu sunt prea variate. Autoarele feministe, de exemplu, preferă un gen de poezie performativă, care se bazează pe repetiţii, efecte oratorice puternice şi un ritm sacadat, o poezie care poate fi scandată (Medeea Iancu, Ileana Negrea), în timp ce poezia din Cazzo aproape că nu are ritm, fiind o poezie narativă, într-un sens destul de exact, cu narator şi personaje şi poveşti. De fapt, stilul lui Mihnea Bâlici se apropie mai mult de cel aparent frust al unor prozatori ca Lavinia Branişte sau Adrian Schiop, decât de al oricărui poet sau poetă. Ceea ce nu înseamnă însă că nu aş putea foarte bine încadra acest volum undeva între formula lui Drob (minus pletora de voci, stratificarea discursului) şi cea a unui Valeriu A. Cuc, care practică o poezie confesivă, folosindu-se de soluţia autodenunţării (a privilegiilor de care beneficiază, de rasă, clasă, gen), pentru a se apăra de orice eventuale acuze îi sunt de obicei servite stângii. Dar şi pentru a se departaja, aş adăuga, de formula poetică a unui Dan Sociu, de exemplu, cu care altfel ar semăna destul de mult în ce-şi propune (minus mitizarea de sine). (Mult mai uşor îi este unei poete feministe cum este Cătălina Stanislav să se folosească de confesiune în poezie, din motive evidente.) Ingredientul pe care îl aruncă Mihnea Bâlici în joc, în căutarea unei formule proprii, este unul neaşteptat pentru un progresist, melancolia, care nu mai are însă nimic romantic în ea. Pentru că este o melancolie încordată, oricât de paradoxal ar suna, în care contemplarea nu este dusă niciodată până la capăt, fiind imediat corectată, în sensul în care conştiinţa se trezeşte repede şi abrupt din visare şi redevine atentă la realitate. Cu alte cuvinte, oricât de predispusă la melancolie ar fi conştiinţa din carte, ea nu ratează niciodată să înregistreze în peisaj urmele lăsate de om şi istoria pe care o spun acestea, astfel încât soarele apare mai întâi „peste ATV-ul demontat” şi abia apoi „peste viţa-de-vie”, în timp ce aerul de după ploaie este „de seră”, „înecăcios, stătut şi sărat”, clipocitul „se scurge din burlane”, iar drumul pe care coboară cei doi băieţi din al doilea poem şi care vine dinspre câmp este „marcat de anvelope şi bălegar”. Dintre toate aceste obiecte presărate prin carte, care invocă prezenţa umană în peisaj, cele mai importante sunt, însă, bineînţeles, casele, cărora le este dedicat un poem întreg, intitulat simplu Case (nearticulat, mi se pare important de subliniat). În acest poem, care s-ar fi putut numi foarte bine „clasele” (articulat), Mihnea Bâlici face o panoramă aproape completă a societăţii româneşti, prezentându-ne, pe rând, „o casă ţărănească”, „o casă cât o pensiune”, „o casă neterminată”, „o casă din chirpici”, „o casă de romi” etc., pentru a ajunge la următoarea concluzie, destul de elocventă, cred: „Acestea sunt doar câteva dintre locurile în care se poate/ locui, mânca, fute, căca, creşte copii, petrece timpul liber./ Acestea sunt casele noastre, în care iubim şi murim.”
Continuând până la final ideea de control, cred că nimic din ce aş putea spune eu nu ar defini mai bine vibe-ul pe care am simţit că-l emană volumul de faţă, decât aceste versuri: „Atunci mi-am dat seama că nu violenţa,/ nu crizele de nervi, pe care le am de copil,/ îţi pot aduce câştigul. Câteodată e de ajuns// să afişezi un calm indiferent şi aspru,/ pe care l-am văzut, mulţi ani mai târziu,/ la toţi oamenii pe care i-am iubit.” În contextul în care singurul care contrazice acest „calm indiferent şi aspru” pare să fie tocmai titlul, Cazzo, care bănuiesc că a fost ales ceva mai random, mai pe feeling. Altfel, sigur că Mihnea Bâlici debutează superb, aşa cum se aştepta toată lumea.
