În celebrul roman Mă numesc Roșu (Editura Polirom, 2014, traducere de Luminița Munteanu), straturile lumii îl ascund și îl dezvăluie pe autorul omoru lui, astfel încât cel desemnat să investigheze, Negru, este la rândul său investit să pătrundă atât în membranele politi co-metafizice sau religioase, cât și în cele juridice sau estetice. Deși este convins că ucigașul se află printre miniaturiști, pregătirea lui artistică este, adesea, inoperantă, nu îl ajută cu nimic. Noutatea la care asistă, naște rea lumii rațiunii, nu numai din punct de vedere estetic, era atât de mare, încât, datorită strălucirii foarte mari, nu vedem nimic, căci este orbit, așa cum ar fi un fenomen saturat (Marion, certitudini negative, trad Maria Cornelia Ică, Sibiu, Deisis, 2013, pp. 19-22).
Din perspectiva adevărului, conflictul politico-metafizic este legat de credințe religioase; încă din primele pagini, ucigașul declară că l-a eliminat pe Delicat deoarece, prin clevetirile lui, ar fi făcut un eretic din maestrul miniaturist Unchiul (Mă numesc Roșu, p. 30). Faptul că ceea ce am putea numi grupul progresist (sultanul, Unchiul, Măslină etc.) ar dori ca noutatea ce vine dinspre pictura europeană să intre în miniatura și arta otomană îi face pe conservatori să considere că am asista la o abatere de la adevăr, de la calea cea dreaptă. ,,Blasfemie în toată regula.” (p.186)
Ce provoacă atâta spaimă?
Care este această noutate înspăimântătoare? De ce provoacă atâta spaimă? În primul rând, aspectele estetice (în special cele legate de perspectivă) vor conduce la o problemă filosofică: adevărul va fi diferit, nu va mai fi vechiul adevăr, ci un adevăr nou ‒ lumea va fi diferită, câtă vreme omul va fi reprezentat diferit. Această intrare a Imperiului Otoman în moderni0tate, ce se întrevede pornind de la artă, și care este o abatere de la adevăr, bine și frumos, pare să fie lucrarea Diavolului. „Maeștrii frânci însă tocmai asta fac acum. Nu se mulțumesc doar să picteze și să înfățișeze culoarea ochilor, alcătuirea pielii, arcuirea neasemuită a buzelor domnilor, popilor, negustorilor bogați, ba chiar a femeilor – mergând până la umbra plăcută dintre sânii acestora –, cutele de pe frunte, inelele de pe degete, ba chiar și dezgustătoarele fire de păr care li se ițesc din urechi, să picteze și să înfățișeze așadar totul așa cum este, dar îi mai și așează în mijlocul picturilor lor, de parcă omul ar fi o făptură căreia să i te pleci, agățând aceste picturi pe perete, ca pe niște idoli la care ar trebui să te închini” (pp. 436-437).
Să subliniem cu putere schimbarea ce rezultă din noua perspectivă, modernă: în centrul lumii nu se mai află Dumnezeu, sau Sultanul – ce este un fel de divinitate –, ci omul este așezat în centrul lumii. ,,Oare pictând casele de pe stradă ca și cum s-ar micșora treptat, așa cum le vede, în chip înșelător, ochiul omului, nu se cheamă că în buricul lumii este așezat omul, și nu Dumnezeu?” (p.437).
Fericire și pictură la Istanbul, cu Șeküre
Ca loc bun, frumos și fericit, lumea noastră este cea în care trăim și iubim, așa cum minunat o descrie Negru, cel care, îndrăgostit de Șeküre, ar vrea să rezolve misterul crimei, să continue lucrarea Unchiului și, simultan, să primească binecuvântarea pentru a se putea căsători cu femeia pe care o iubește. „Fericire și pictură. Aș dori ca dragii mei cititori care se vor apleca asupra poveștii și tristeții mele, să poarte mereu în gând aceste lucruri” ca un punct de plecare al lumii mele, spune Negru. „Odată am fost foarte fericit aici, la Istanbul, printre cărți, condeie și picturi. Apoi m-am îndrăgostit și, în urma acestei întâmplări, am fost izgonit din Rai […] Socoteam, plin de copilărească naivitate, că dragostea mea va primi neîndoios un răspuns, eram peste măsură de sigur de mine și, privind lumea cu încredere, o vedeam ca pe un loc bun. Însuflețit de aceeași încredere mi-am apropiat și cărțile pe care mă punea atunci Unchiul să le citesc, învățăturile deprinse la școala coranică, miniatura și pictura, și m-am îndrăgostit de ele. Datorez dragostei față de Șeküre această primă parte a formării mele – ne spus de bogată, de însorită și de plină de veselie” (p. 54).
Un aspect interesant legat de viața lăuntrică a artistului este vinovăția: simultan face rău și face bine. Îi face rău pentru că îl face să sufere, să se izoleze și să-i ucidă imaginația; simultan, îi face bine prin faptul că poate crea prin energia primită de la aceste stări negative. Singurătatea creatorului nu vine din egoism, după cum arată Unchiul, sau dispreț, ci din nevoia de a munci pentru a desăvârși lucrarea (p.247-248).
Lumea miniaturiștilor și tradiția vechilor persani
Motivația juridică, sau conflictul juridic, ca să îl numesc așa, este legat tot de credință: portretul nu este drept (pe lângă faptul că nu este adevărat, bun sau frumos) deoarece este împotriva credinței. „Nici un musulman nu se învinovățește în felul acesta că a săvârșit un păcat fără să-și dea seama, am zis. Un bun musulman știe că Dumnezeu este drept și înțelegător și că ține seama de gândurile robului său. Doar neștiutorii cu minte de găină cred că vor ajunge în Iad pentru că au mâncat, fără a băga de seamă, carne de porc. Un adevărat musulman știe că teama de iad nu a fost zămislită pentru a-l înspăimânta pe el, ci pe ceilalți” (pp.592-593).
Ordinea lumii este o ordine morală, spune Pamuk, prin gura lui Fluture – și l-ar face fericit pe Leibniz, așa cum atelierul, mica lumea a miniaturiștilor, este în armonie cu ce s-a moștenit de vechii persani. Calea cea dreaptă, bună, adevărată și frumoasă este cea trasată de persani și pe care o respectă tradiția miniaturii otomane, nicidecum calea falsă, urâtă, mincinoasă a pictorilor europeni. „Noi spunem că în atelier trebuie să se păstreze vechea rânduială morală. Că trebuie să pășim pe calea deschisă de maeștrii persani, că nu trebuie să pictăm orice subiect de dragul banilor, nu trebuie să ne lepădăm de vechile modele, că miniaturiștii de pe domeniile sultanului nu trebuie să plămădească picturi de două parale, să zugrăvească orice pentru oricine, prin dughenele din târg, în schimbul câtorva aspri” (p.144). Ajung acum la conflictul estetic, cel mai important în interpretarea mea, deoarece este miezul care, așa cum am văzut deja, afectează toate celelalte membrane ale lumii. În câteva cuvinte, problema este următoarea: ar putea un miniaturist să aibă un stil propriu, câtă vreme tradiția este atât de importantă, iar stilul ar putea să intre în contradicție cu această tradiție? Ar putea un miniaturist să aducă o anumită noutate artistică încât să fie bună, frumoasă, adevărată și corectă în raport cu tradiția?
Despre stil în artă
Trebuie arătat că tema stilului în artă nu este deloc simplă, după filosofii artei sau după esteticieni, chiar dacă acceptăm celebra expresie (ce îi aparține lui Buffon) că omul este stilul. Dar ce ar însemna această sintagmă? Nu sunt toți artiștii oameni? Este cel care are un stil propriu mai „uman” decât cei care nu au un stil propriu? După Croce, expresia „stilul este omul” este respinsă, criticată, deoarece este fie falsă, fie lipsită de conținut, câtă vreme omul este cunoaștere și contemplare, dar este și voință (Croce, Estetica, 1901, traducere Dumitru Trancă, București, Univers, 1971, pp. 124-125).
Altă poziție ar fi că stilul grupează operele de artă după structură, deși principiul de grupare este extraestetic, după cum susține Tudor Vianu, în Estetica (1934-1936), în acord cu Blaga – ce leagă această tendință extraestetică de spirit. Definind stilul drept unitatea structurii artistice într-un grup de opere raportate la agentul lor, fie că este vorba de artist, națiune, epocă sau cerc cultural, Vianu leagă stilul de artist, deci susține că, cel puțin indirect, poate exista un stil individual al unui anumit artist (Blaga, Filosofie și stil, 1924, p. 38).
Nu la fel susține Nikolai Hartmann: stilul este legat nu de structură, ci de formă; nu este individual, ci, invers, stilul se formează încet-încet și se manifestă, se concretizează într-o anumită operă. Dar nu individul creează stilul (Hartmann, Estetica (1953), trad Constantin Floru, București, Univers, 1974, pp. 295-296).
Punând accent pe formă, Hartmann accentuează ,,schema formală” ce se găsește în epocă, la o generație de creatori, dar nicidecum individual. El vorbește însă de un fel de diferențiere, în sensul că poate exista un stil particular, național, generațional etc. În plus, marii creatori au anumite trăsături formale care permit cititorului avizat să recunoască dintr-un mic fragment de roman (câteva rânduri) pe autorul romanului.
Depășind estetica, căci ține de normele spiritului istoric, stilul îl face pe cel care se află în momentul și în locul potrivite să realizeze că nici nu se poate face altfel – Hartmann dă exemplul arhitecturii: un arhitect din secolul al XVI-lea nu s-ar putea gândi să aibă așteptări, să vadă vreo clădire în alt stil decât în stilul gotic. Așadar, pentru Hartmann, stilul este forma găsită și experimentată.
Abaterea de la tradiție
Desfăcând membranele înțelegerii ‒ „straturile de înțeles” ale unei miniaturi, citind imaginea ca pe o carte scrisă cu litere ‒, Negru urmărește o mică abatere, o mică modificare de la tradiție. Descoperă astfel un cal foarte frumos, care, privit cu mare atenție și, probabil, cu o lupă, arată că se abate de la tradiție în sensul că are nările oarecum crestate. Or, nările unui cal privit de sus, din înaltul minaretului, nu sunt crestate; în fapt, pare că acel cal nu ar avea nări. Numai un cal privit din altă perspectivă, dacă îl vezi în grădină, pe fereastră are nările vizibile.
Cum frumusețea unei imagini începe cu „mulțimea sensurilor” și cu meșteșugul artistului, faptul că un cal este altfel dă un alt sens lumii. Privitorul înțelege că lumea este altfel. Având în vedere că miniaturistul pictează din memorie, lumea lui este cea care este pusă pe pânză. Zeci, sute de miniaturiști, din zeci și sute de ani se împărtășeau de la aceleași esențe, astfel încât lumea lor este aceeași. Calul este la fel ca cel zugrăvit cu zeci de ani mai înainte; copacul era reprezentat la fel etc. – având în vedere că formele sunt imuabile. Formele lumii gândite structurează formele lumii pictate, iar formele lumii pictate structurează formele lumii Imperiului Otoman (Vezi Cassirer, Filosofia formelor simbolice, trad. Alexandru Boboc, București, Paideia, 2015).
