Metafore ale transmiterii

Numeroase științe au arătat că transmiterea culturală nu e doar un fapt istoric, ci și un fapt evolutiv. Biologia, psihologia, antropologia și economia ne oferă explicații promițătoare. Biologia evoluționistă, bunăoară, vorbește despre lanțuri ale transmiterii, ridicând problema dacă transmiterea este controlată sau haotică. Cea din urmă poziție, mai larg acceptată, susține că un comportament se răspândește într-o populație în manieră spontană, necontrolată. Am putea-o compara, atunci, cu vechea pildă a seminței care rodește. Printre adepții explicației de tip darwinist, transmiterea biologică a datelor de la o generație la alta, prin auto-replicarea genelor, a fost comparată și cu hardware-ul unui computer. Pentru a rula, acesta are nevoie de un software relativ stabil. Or, acest software este cultura, ale cărei unități de transmitere sunt memele (M.B. Whitaker, “Cultural Transmission”, Encyclopedia of Evolutionary Psychological Science). Genele se replică în mod fidel, în vreme ce memele se replică în moduri diferite. Identicul apare ca diferit.

Această ipoteză are un corespondent filosofic în conceptul de aplicare, preluat de Gadamer din hermeneutica protestantă, care ne spune că înțelegerea unui sens transmis are cu adevărat loc numai atunci când individul o realizează, în mod deplin, în concretul propriei sale vieți. Lanțul transmiterii poate avea însă întreruperi, blocaje, iar uneori se poate rupe. O astfel de intuiție poate fi regăsită, într-o formă radicală, în ipoteza nietzscheană a continuității marginale, secundare, diferențiale, privită ca o reiterare a mereu diferitului, lipsită de reguli fixe, o continuitate a hazardului și a jocului, a combinatoricii destinale și, deopotrivă, contingente. Nietzsche surprinde perfect această abatere de la pretinsa regulă a cantității.

Exact valorile și, în general, cultura determină ca transmiterea să nu urmeze mereu elementul majoritar, aparent puternic, ci tocmai elementul mai slab. În acest caz, ea poate fi comparată cu parazitarea unui organism viu, când un agent străin (parazit, virus etc.) se folosește de resursele vitale ale gazdei, multiplicându-se pe seama ei, până la a pune complet stăpânire pe ea, modificându-i radical sensul și direcția vieții.

Intuiția lui Nietzsche are câteva continuări spectaculoase. Patosul său critic, antisubstanțialist, demontează iluzia că ar exista un obiect prim al transmiterii. Obiectul se construiește în chiar istoria interpretărilor lui, reconfigurându-se cu fiecare dintre ele. Ideea pare să-l fi inspirat pe fondatorul mediologiei, Régis Debray, pentru care transmiterea este inseparabilă de tehnicile utilizate în procesul ei, de mediile prin care ceva se transmite (oralitatea, textele, imaginile etc.), de instituțiile implicate (școala, biserica, muzeul, mass-media etc.), precum și de transmițătorii ca atare (familia, grupul, prietenii). Așadar, transmiterea este tocmai rețeaua acestor sisteme, infra-sisteme și supra-sisteme culturale, tehnologice și vitale. Prin fiecare individ se transmit multiple trăsături ale speciei. Suntem momente infime ale vieții care ne este nu doar simultană, ci mai ales anterioară și posterioară. Căci viața curge nestingherită prin noi, ca un curent nereflectat. Ideea l-a atras pe filosoful italian Emanuele Coccia, care deduce de aici că identitatea de sine este doar aparentă, ea ascunzând tocmai transmiterea de sine a vieții (și a naturii), realizată prin fiecare dintre noi. În fiecare individ se transmite o multiplicitate de trăsături ale speciei. Dar, în același timp, în fiecare se ascunde o pluralitate de microorganisme (suntem o „zoologie ambulantă”, arată Coccia). Ceea ce înseamnă că suntem transmițători nu doar ai unei culturi elevate (valori, idealuri, caractere morale), ci și ai unor ființe infime, precum bacteriile și virusurile.

Transmiterea poate fi deci și infecțioasă, maladivă. Pornind tot de la Nietzsche, unii au accentuat caracterul contingent al transmiterii. Ideea a fost ilustrată prin metafora mesajului dintr-o sticlă, care poate ajunge întâmplător la un receptor neprevăzut. Metafora apare în literatură, în hermeneutica și în teoria literară, dar și în cinematografie și în muzică. Ipostaza transmiterii impredictibile, clandestine, deopotrivă destin și rătăcire (destinerrance), a fost comparată de către Derrida cu o carte poștală care, rătăcind fără un destinatar precis, și-l construiește prin chiar actul, total incalculabil, al expedierii și al paradoxalei atingeri la distanță.

Noile practici ale culturii, apărute în marginea noilor tehnologii și a noilor medii de transmitere, par să valideze tocmai preferința pentru aceste tipuri de transmitere. În locul memoriei colective și al asumării voluntare a unei tradiții, deci în locul continuității, avem mai degrabă întâlnirile contingente, fragmentaritatea neutră, decupajul lipsit de angajamente existențiale.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Cultură
Constantin-Daniil Iftimie

Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit

În această extraordinară mamă zace singurul tratament pentru calmarea bolilor. Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos. Ești leoarcă, ai 17 ani, cu

Cultură
Liviu Antonesei

Repere identitare ale jurnalismului românesc

Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie,

Cultură
Oana Maria Nae Nicuță

Fragilitate și putere

Oana Toderică își adună energia într-un demers artistic conturat după o absență ceva mai lungă de pe scena artistică locală. Astfel, miercuri, 18 0ctombrie 2023,

Cultură
Bogdan Crețu

Mai puțin decât dragostea (fragment)

„— Despre asta e vorba. O iubire care se‑ncăpăţânează să rodească. Nu‑şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n‑a reuşit. Prin noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *