Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de volum, fie că vorbim de Fraier de București (2011), de Povestiri cu final schimbat (2013) ori Sînii verzi (2017), toate short story-urile sale sunt un amestec de real cu fantastic ori de real cu horror, aducând aminte de prozele scurte ale lui Ticu Archip din volumul Aventuri

Se poate observa, fără doar și poate, preferința autorului pentru inedit, indiferent că începi să citești operele sale în ordinea în care au fost puse în volum ori că deschizi cartea aleatoriu și te delectezi cu prima proză care îți cade sub ochi. Cert e că Florin Iaru e fanul finalului care răstoarnă situații – plot twist-ul de care nu aveai nevoie, dar fără de care nu ai fi putut trăi!

Deși debutul său literar a avut loc mai întâi în lumea poeziei cu volumul Cântece de trecut strada (Albatros, 1981), el fiind unul dintre membrii Cenaclului de Luni ținut de Nicolae Manolescu, „renașterea” sa are loc în domeniul prozei scurte, unde a găsit rețeta ideală pentru a transforma banalul, cotidianul în ceva absolut ieșit din comun. Pasiunea pentru short story-uri și-a descoperit-o scriind în Cațavencii articole cu număr mic de semne, unde trebuia să comprime o informație amplă într-un text scurt. O parte dintre textele apărute în presă le-a strâns în volumul Fraier de București (Polirom, 2011) în care, de cele mai multe ori, întâmplările par a fi cu iz autobiografic. Discursul la persoana întâi, numele reale de scriitori ori politicieni folosite cu nonșalanță, decorul urban al unui București aflat în perioadă comunistă ori post-decembristă, ne pun în fața unui spațiu cât se poate de real și de concret. Poveștile au umor, întorsături de situație, sunt un fragmentarium diaristic plin de întâmplări care de care mai haioase care ne aduc aminte de schițele lui Caragiale ori ale lui Cehov. Nu întârzie să apară și amestecul de fantastic și de ireal în desfășurarea acțiunii, dar în primul volum el e mai delicat, autorul axându-se mai mult pe latura urban-ludică a absurdului existenței umane. În Potul cel mare, deși protagonistul e vădit bolnav, se lasă fermecat de matematica „magică” a unuia dintre pacienți de a descoperi numerele câștigătoare la loterie. Tot textul aduce aminte de frenezia din Două loturi, aceeași psihoză febrilă în care dorința de câștig acaparează întreaga viață a personajului: „Printre pacienți era unul orb. După ce și-a descris cu lux de amănunte suferința, a decretat că e deținătorul unui secret epocal: avea o metodă costisitoare de a câștiga la Loto. Am ciulit urechile. Matematica simplistă cu care rămăsesem din liceu interzicea existența vreunui algoritm. L-am momit. L-am periat. I-am plâns pe umăr. Nimic. Omul voia zece mii de lei să te bage partener în afacere. Zece mii n-aveam. Și nici garanții. Am ieșit din spital. Am luat un top de hîrtie și am început să calculez. La început, patru coli, cu săgețele și grupuri. Am adăugat alte patru, pentru variabile. S-au dublat. Am acoperit toată podeaua cu hîrtii. Înaintam, posibilitățile se înmulțeau. După trei zile, foile erau pline, iar eu eram tot mai încurcat. Am oftat, am cerut hîrtie, creioane și nechezol. Soluția îmi sufla în ceafă, era lîngă mine, numai s-o ating cu mîna!” (pp. 127-128). Noroc de Traian T. (Coșovei) care îi aduce leacul împotriva nebuniei: o bere!

Trecând la cel de-al doilea volum de proze scurte, Povestiri cu final schimbat (Art, 2013), avem de-a face cu un alt tip de banal. Tot pornind de la un fapt cotidian – o ceartă, o nuntă, venirea lui Moș Crăciun –, autorul dezvoltă povești cu final cutremurător. Sub influența ironiei ori a spiritului ludic, Florin Iaru creează senzația de anecdotă spusă de un copil teribil în întuneric, la lumina unei lanterne, care vrea să-și sperie auditoriul. Începutul nu trădeazuă nicio clipă finalul care stârnește fiori reci pe șira spinării. În Invitatul grăbit, micuța Dora așteaptă un Moș Crăciun diferit anul ăsta, sperând ca măcar de data asta tataie să nu o mai dezamăgească și să primească, în sfârșit, ceea ce cere. Cadoul pe care-l primește acum însă e unul care va îngrozi cititorul: „Dar toți moșii – și asta o știe de la tata – ar trebui lichidați. Cu excepția bunicului, firește. Numai lui i-a mărturisit micuța Dora dorințele cele mai secrete. Iar el s-a jurat solemn că o să scrie o scrisorică în numele ei și că, numai pentru ea, Moș Crăciun va veni înainte de vreme. De aceea, când, în casa tăcută, adormită, ușa se dă ușurel la o parte, Dora știe. E acela. Pentru ea a venit. Și, cu o voce înăbușită, tremurătoare, moșul o roagă să-i facă loc lângă ea în pătuț și să nu-i fie frică. „Ți-am adus, zice el în șoaptă, foindu-se și foșnind printre bulendre, cel mai frumos dar din lume… Șșș!” (pp. 8-9). În Mireasa cea fragedă ne-am aștepta la descrierea prospețimii unei tinere virgine, care emană prin toți porii tinerețe. Mirela este mireasa pe care toată lumea o vrea și care abia așteaptă noaptea nunții ca să se iubească nebunește cu Ivan, mirele adorat care, luat la dans chiar și de mama soacră, stârnește gelozii amare în sufletul îndrăgostitei. Autorul, în schimb, are alte planuri pentru cearșaful însângerat: „Când se trezește, e deja întuneric. Pe-o parte îi e frig, pe alta o arde. Și e liniște. Ivan o privește fix în ochi, îi simte răsuflarea, acum e limpede precum cristalul. Mirela deschide gura și-i zice somnoros: – Ia-mă, sunt a ta!, când se trezește cu un măr în gură, blocându-i falca. Nu-i în pat, ci pe ceva tare, și nu-i în dormitor, ci în bucătărie, lângă cuptorul încă duduind. Goală pușcă. E pe masă, printre resturi, legată fedeleș. De dincolo se aude vocea lui Ivan cel Groaznic (bunicul lui Ivan – n. r.), zgrepțănând la ușă: – Mai așteptăm mult, nepoate? Mi-e foame! Ivan se enervează. – Nesătuilor! Animalelor! Porcilor! – se zborșește. Apoi, cu dragoste, ca pentru sine, îi șoptește: – Cuminte, fată gustoasă! Și deschide ușa cuptorului.” (p. 19).

Cel de-al treilea volum de proze scurte, Sînii verzi (Polirom, 2017), împletește normalul cu paranormalul, aducând în fața cititorului contopirea celor două lumi sub o lumină atât de firească încât nici nu i te poți împotrivi. Caracterul ludic se păstrează, vocea narativă rămâne la fel ca de obicei, situată undeva deasupra, omniscientă și zeflemitoare. Apare din nou Moș Crăciun, de data asta cel adevărat, pe care autorul îl demitizează și-l coboară printre noi, muritorii, având și el vise la fel ca toată lumea, banale: „Într-una din zile a visat cel mai frumos și mai trist vis din viața lui. Era copil, ușor trecut de vîrsta fragedă, cam pe la vreo 12-13 ani. Se afla taman în curtea școlii. Încinsese o miuță cu băieții, pe viață și pe moarte. Diriginta se retrăsese plictisită. Ei nu-i plăcea fotbalul. Proful de sport îi încurca, fluierînd alandala și comentînd inutil orice frază litigioasă. Dar vreo trei fete își fluturau rochițele și picioarele ca niște bețe luminoase, cocoțate tustrele în tribuna improvizată. Printre ele și Ariadna, fata viselor lui secrete.” (pp. 43-44). În alte proze, creează personaje de-a dreptul supranaturale precum mama electrică, pe care nimeni nu o putea atinge din cauza puterilor sale ori păpuși care devin vii în timpul actului sexual. Tipologia bărbaților rămâne și ea la fel de variată: neica nimeni care se dau mari cu vacanțele lor (Aventuri la Marea Foarte Neagră), pedofili (Cantitatea neglijabilă), don juani ce caută monogamia (Bărbatul unei femei) sau zilieri care au halucinații paradisiace înainte de a muri: un cadou al sorții pentru o viață anostă. Vizitatorii e una dintre cele mai spectaculoase proze din volum, în care elementul surpriză din final nu e anticipat de nimic, deși e dubioasă apariția atâtor străini în apartamentul sărăcăcios al lui Emil. Întors de la serviciu, acesta își găsește casa plină de oameni necunoscuți care i-o renovează și i-o redecorează cu lucrurile cele mai luxoase, conduși de un arhitect care reproiectează totul. În timp ce e copleșit de uimire, Emil e „furat” de o femeie frumoasă și dus spre dormitor, unde poftele lubrice i se aprind și-l mistuie din ce în ce mai tare până când atingerea în sine a ispitei îl ucide: săracul Emil se electrizase: „Dar fata, ba nu, femeia l-a oprit cu fermitate. Sînii ei i-au îmbrățișat obrajii și nasul. Apoi i-a luat mîna asudată și murdară și i-a vîrît-o între picioarele ei frumoase, fierbinți, tinere. Emil s-a curentat și a adormit fulgerător.” (p. 121).

Florin Iaru este printre puținii prozatori de short story-uri care reușesc să creeze un plot twist remarcabil. În operele sale trecerile sunt realizate pe nesimțite, scriitura curge lin, neîntreruptă de nicio bâlbâială, de niciun obstacol de gândire. Stilul este clar și concis, cuvintele lubrice nu deranjează, sunt naturale și se contopesc cu personalitatea personajelor, multe dintre ele aflate la granița dintre gentlemeni și mahalagii. Respectând câteva rețete inspirate de la unii dintre cei mai buni prozatori de short story-uri – Gogol și Cehov – Florin Iaru adaptează totul la personalitatea scriiturii sale care se poate rezuma în felul următor: ucigător de haioasă!

Foto: Ion Barbu

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *