După aproape un deceniu de la căderea lui Ceaușescu, douăzeci de scriitori și artiști ieșeni am avut șansa neașteptată să mergem pentru două săptămîni, pe cheltuiala statului român, în America. Era decembrie, un decembrie atît de cald, încît paltoanele nu ne‑au prea fost de folos, iar la Washington, nici puloverele. La New York, ne‑am dus chiar din prima seară să vedem Broadway‑ul. Celebra stradă s‑a înfățișat ochilor noștri uimiți și încîntați ca o baie luxuriantă de lumini multicolore, forfotind de copii și adolescenți, tineri și bătrîni, femei și bărbați de toate rasele. Erau muzicieni în costumele lor naționale, cu instrumente naționale, cîntîndu‑și cîntecele naționale; artiști plastici exercitîndu‑și talentele de portretiști la cerere sau expunîndu‑și tablourile; erau dansatori și circari în plin exercițiu al funcțiunii; fotografi, vînzători ambulanți etalîndu‑și mărfurile de o năucitoare varietate aduse din toate colțurile pămîntului; erau mii de gură‑cască precum noi, îndrăgostiți, băutori de bere, la sigur și mulți hoți. În mirosuri apetisante de hotdogi, covrigi calzi, alune în zahăr și de vietăți fierte ori la grătar, oamenii cîntau, dansau, se strigau veseli. Un incredibil de atractiv și de vital univers!
În fața acelui spectacol al străzii, emoționant la maxim pentru mine, mi‑a trecut prin minte următorul gînd: dacă un cataclism înfricoșător ar spulbera în clipa asta întreaga lume, printr‑un miracol lăsînd neatins doar Broadway‑ul newyorkez, atunci Dumnezeu nu ar mai trebui să‑și sforțeze nici imaginația, nici memoria pentru a o reface rapid și exact așa cum a fost! Fiindcă, da, nimic din ce e omenesc nu părea să lipsească de acolo, toate limbile, rasele, preocupările, stările, dar și toate culorile, mirosurile, sunetele, mișcările erau în inima metropolei americane.
N‑am uitat nici după atîția ani seara de sîmbătă din New York. Ba chiar, întrebată fiind de curînd (pentru un interviu abandonat) despre „valoarea ontologică a literaturii”, m‑am gîndit ca răspuns la un alt scenariu SF: întreg pămîntul ar fi ars și pustiit brusc de o catastrofă, scăpînd de la distrugere doar o carte de istorie a lumii sublunare și opera unui scriitor genial, să zicem Shakespeare. Ambele sînt recuperate după un timp de reprezentanții vreunei încă nedetectate pînă acum civilizații extraterestre, servindu‑le la descoperirea și cunoașterea vieții de pe planeta albastră. Două dovezi ale existenței pămîntene, ambele prețioase și grăitoare. Dar în cartea de istorie, extratereștrii ar găsi, consemnate sec, laconic – precum datele nașterii, căsătoriei și morții membrilor familiei sale pe care stăpînul casei le nota cîndva pe pagina de gardă a Bibliei – doar evenimentele majore. Așadar, istoria noastră, chiar și nefalsificată, nu le‑ar spune prea multe despre noi. Obiceiuri, mentalități, psihologii – deci particularități, nuanțe, subtilități, detalii specifice nouă – ar găsi doar în opera shakespeariană. Cu ajutorul căreia dumnealor ne‑ar putea reconstitui ușor și fidel făpturile și arealul, ca Dumnezeu din mulțimea de pe Broadway ori ca arheologii dintr‑un os de animal dispărut de milenii…
Dincolo de glumă și naive scenarii SF, eu chiar asta cred: că orice operă beletristică valoroasă conține ADN‑ul umanității, al Creației divine în integralitatea lui, că e memoria, oglinda sa vie. De aceea am văzut și văd cenzurarea literaturii pe indiferent ce considerente drept o prostească, absurdă, chiar sinucigașă mutilare a chipului lumii noastre gînditoare, polimorfe, perfecte în imperfecțiunea ei.
