Ideea speranței se mișcă între două extreme. La un capăt se află modul optimist de a fi în lume. E înclinația naturală de a vedea, orbește, doar jumătatea plină a paharului, simțul natural de a percepe numai dimensiunea roz a existenței, indiferent de împrejurări. E un fel de încredere magică în reușita cotidiană sau cel puțin în alungarea relelor care ne încearcă. După unii, speranța condusă de optimismul natural nu este o veritabilă speranță (Terry Eagleton). La celălalt capăt se află sensul absolut al speranței, ce poate fi găsit în orice escatologie. E sensul ei transcendent, orientarea către ceva absolut diferit, către evenimentul care nu este încă, dar care vine către noi prin chiar faptul că îl așteptăm. În acest al doilea sens, speranța este o orientare discretă, cu totul specială, cu un țel situat departe, intangibil în condiția obișnuită. Speranța se definește prin dialectica acestor momente extreme, aproapele și departele, cotidianul și transcendentul, temporalul și eternitatea (sau „aproximarea eternității”, pentru a folosi expresia lui Ernst Bloch).
Pentru unii, speranța e tratament; pentru alții, otravă. Pentru unii, e un dar al ființei; pentru alții, e simplă amăgire de sine. Neîmplinirea situației sperate provoacă dezamăgire. În pletora speranțelor cotidiene, optimismul se transformă adesea în chiar opusul său, când țelul propus nu poate fi atins. Devine tristețe, disperare, depresie, pentru că scopul a devenit aici obsesie. Dimpotrivă, speranțele către departe, marile speranțe, le suspendă pe cele de zi cu zi, devoalându-le caracterul iluzoriu. Ele proiectează realizările și eșecurile la scara întregii vieți, căutând să le adune sub un sens superior. Când totul se prăbușește, abia atunci suntem în situația de a căuta un sens veritabil. E sensul acela superior, restul imponderabil al vieții fiecăruia, ireductibil la simpla aritmetică a faptelor concrete.
Între cele două extreme, speranța are de-a face cu posibilul și cu probabilul, deci cu ceva care este realizabil. Într-o logică modală a speranței, proiectăm anticipativ scopul sperat. Avem o schiță palpabilă a lui sau, dimpotrivă, rămâne o nebuloasă.
Speranța se joacă dincolo de certitudinile simple, de primă instanță. E modul uman de a explora și a da sens nesiguranței. Marile speranțe ne proiectează mai întâi în plină incertitudine, pentru a ne deschide mai apoi calea către o încredere superioară. În vreme ce obiectul dorinței este anticipabil în concret, așa cum sunt și micile speranțe cotidiene, marile speranțe ne orientează spre ceva care depășește orice anticipație, deci și puterea imaginației. Ele debordează atașamentul față de obiectele particulare (Gabriel Marcel) și chiar condițiile umane de posibilitate, aparținând astfel sferei „fenomenelor saturate” (Jean-Luc Marion). Nu sunt legate intențional de obiectul lor. Dorințele obiectuale pot fi exprimate ca speranțe („îmi doresc noul model de telefon” ajunge să fie totuna cu speranța: „sper că voi avea noul model de telefon”). Aici, suntem captivi în sfera lui a avea. Trecerea către a fi se joacă într-un registru fin. De pildă, când speri să fii sănătos, a avea se unește cu a fi, contopindu-se într-o devenire interioară, într-o formare de sine prin tot ceea ce ți se întâmplă.
Speranța nu e un sentiment, cum au crezut Descartes, Hume ori Ernst Bloch. Speranței nu îi corespunde o dispoziție anume. Când sperăm, se trezesc în noi numeroase afecte: răbdarea sau nerăbdarea, neliniștea și calmul superior, tensiunea interioară și precipitarea, curajul și rezistența, îndoiala și tenacitatea, încrederea ori deznădejdea (Terry Eagleton). Ele curg neregulat prin noi, ca niște curenți care se unesc și se despart fără oprire. Dar împreună cu credința și cu iubirea, speranța conferă vieții o direcție unitară. Întreg fluxul vieții este format și reformat în lumina marilor speranțe.
Întorcându-se asupra lumii de aproape, speranța escatologică face posibilă identitatea narativă a vieții (Paul Ricoeur). Leagă între ele evenimentele, faptele destinale, scopurile și mijloacele, convingerile și credințele, înșiruindu-le narativ pe firul vieții. Are aspectul unei teleologii, dar fără a fi constrângătoare. Lasă posibilitatea devierilor, a întoarcerilor, a rătăcirii, a reformulărilor de sine. Speranța trimite astfel către un sens al vieții: către o direcție, un scop și o valoare a vieții, dar totodată către un simț și un gust al vieții (așa cum arată Jean Grondin pe urmele lui Augustin).
În același timp, speranța unește jocuri de limbaj total diferite, fără a le totaliza. În plan personal, jocuri de limbaj eterogene sunt aduse împreună de lumina discretă a speranței. Ea ne revelează restul incomprehensibil al omului, non-identitatea sa față de sine, neîncheierea sa de principiu. Astfel, speranța deschide omul față de sine însuși, față de lume, dar și față de ceea ce îl depășește.
